Sânge, trădare și răzbunare: Povestea mea de supraviețuire și dreptate

— Nu mă mai atinge, Vlad! am urlat, simțind cum sângele cald îmi curge pe obraz, amestecându-se cu lacrimile. Era trecut de miezul nopții, iar apartamentul nostru din cartierul Militari părea mai strâmt ca niciodată. Am văzut-o pe Larisa, amanta lui, ascunsă după ușa dormitorului, cu ochii mari, ca o pisică prinsă în capcană. Vlad, bărbatul pe care îl iubeam de zece ani, avea pumnii strânși și respira greu, ca un animal hăituit.

— Tu ai vrut-o! Dacă nu erai atât de cicălitoare… a scuipat el printre dinți, iar vocea îi tremura de furie și vinovăție. M-am prăbușit pe podea, cu capul sprijinit de calorifer. În mintea mea se derulau imagini cu noi doi la început: plimbările prin Herăstrău, râsetele de la masa de Crăciun cu părinții mei, promisiunile șoptite la ureche. Cum ajunsesem aici?

Telefonul mi-a căzut din buzunar când m-a lovit. Cu mâinile tremurânde, am reușit să formez numărul lui Sorin, fratele meu cel mare. — Giulia? Ce s-a întâmplat? De ce plângi? a întrebat el imediat ce a răspuns. N-am putut decât să șoptesc: — Ajută-mă… Vlad… și apoi totul s-a întunecat.

M-am trezit la spital, cu mama lângă mine. Ochii ei roșii de plâns m-au făcut să mă simt mică, neputincioasă. — Cum ai putut să nu-mi spui nimic? a șoptit ea, mângâindu-mi părul. — Ți-am ascuns totul ca să nu suferi tu… am răspuns printre suspine. În salon au intrat Sorin și Radu, frații mei. Sorin era palid, cu maxilarul încleștat; Radu părea gata să spargă pereții cu pumnii.

— Nu mai intri niciodată în casa aia! a spus Sorin pe un ton care nu admitea replică. — O să-l facem pe Vlad să plătească pentru tot ce ți-a făcut! a adăugat Radu. Am simțit pentru prima dată că nu mai sunt singură.

Zilele care au urmat au fost un coșmar: poliție, declarații, vecini curioși care șușoteau pe la colțuri. Vlad dispăruse; Larisa nu mai răspundea la telefon. Mama încerca să mă convingă să mă întorc acasă la ea, dar eu voiam să lupt. — Nu pot să fug toată viața! Dacă nu mă ridic acum, n-o să mai pot niciodată! i-am spus într-o seară.

Am început să merg la psiholog. La început mi se părea inutil: ce putea schimba o discuție? Dar doamna Anca avea o voce caldă și ochi blânzi. — Giulia, nu ești vinovată pentru ce ți s-a întâmplat. Ai dreptul să fii fericită! mi-a spus ea într-o ședință. Am plâns atunci cum nu plânsesem niciodată.

Între timp, Sorin și Radu au început să-l caute pe Vlad. — Nu vreau răzbunare cu sânge! le-am spus într-o zi, când i-am prins vorbind la telefon cu niște prieteni vechi din cartier. — Vreau doar să plătească legal pentru ce mi-a făcut! Dar furia lor era greu de stăpânit.

Într-o seară, Radu a venit acasă cu o veste: — L-au găsit pe Vlad într-un bar din Rahova. Era beat și se lăuda că nimeni nu-i poate face nimic. M-am simțit din nou mică și neputincioasă, dar ceva în mine s-a rupt definitiv atunci.

Am decis să merg la proces. Când l-am văzut pe Vlad în boxa acuzaților, cu ochii goi și obrajii supți, am simțit milă și furie în același timp. Avocatul lui încerca să mă facă să par isterică: — Doamna Giulia exagerează; e doar o ceartă conjugală! Dar judecătoarea m-a privit direct în ochi: — Aveți curajul să spuneți adevărul? Am ridicat capul și am povestit tot: fiecare palmă, fiecare umilință, fiecare noapte în care am dormit cu frica în sân.

După proces, mama m-a strâns în brațe: — Sunt mândră de tine! Frații mei au zâmbit pentru prima dată după mult timp. Vlad a primit interdicție de apropiere și pedeapsa cu suspendare. Nu era mult, dar pentru mine era un început.

Viața mea s-a schimbat radical după aceea. Am început să lucrez la un ONG care ajută femeile abuzate. În fiecare zi ascult povești asemănătoare cu a mea și încerc să le dau speranță celor care cred că nu mai există scăpare.

Uneori mă întreb dacă aș fi avut curajul să plec dacă nu erau frații mei lângă mine. Sau dacă aș fi reușit să mă ridic fără sprijinul mamei și al doamnei Anca. Dar știu sigur un lucru: durerea poate fi transformată în forță dacă ai lângă tine oameni care te iubesc.

Mă uit acum în oglindă și văd o altă femeie: mai puternică, mai sigură pe ea. Dar rana de pe frunte încă se vede puțin – ca un memento al nopții care mi-a schimbat viața.

Oare câte femei mai trăiesc coșmarul meu chiar acum? Câte dintre ele vor găsi curajul să spună „Ajută-mă”? Poate povestea mea le va da putere să nu tacă.