Când banii nu mai repară nimic: Mărturia unui tată care și-a pierdut familia

— Nu mai suport, tată! Mereu îi dai Anei mai mult! De ce? Eu nu contez? vocea Mirelei răsuna în sufrageria mică, cu pereții încărcați de fotografii vechi, martori ai unor vremuri când zâmbetele nu erau forțate.

Am rămas cu mâna pe portofel, încremenit. Ana se uita la mine cu ochii umezi, dar nu spunea nimic. Mirela plângea, iar eu simțeam cum mi se strânge inima. Nu era prima ceartă pe tema banilor, dar de data asta era altfel. Era ca și cum ceva se rupsese definitiv între ele.

Mă numesc Viorel. Am 56 de ani și toată viața am muncit ca să nu le lipsească nimic fetelor mele. Am crescut într-o familie săracă dintr-un sat din Buzău, unde tata își pierdea nervii la fiecare salariu, iar mama plângea în tăcere când nu aveam ce pune pe masă. Mi-am promis că fetele mele nu vor simți niciodată rușinea lipsurilor. Am făcut tot ce am putut: două joburi, nopți nedormite, compromisuri. Și am reușit. Casa noastră din Ploiești era mereu plină de haine noi, telefoane scumpe, vacanțe la mare și la munte.

Dar am uitat ceva esențial: să le ascult.

— Mirela, nu e adevărat… încercam să spun, dar ea m-a întrerupt brusc.

— Ba da! Mereu ai avut o preferată! Ana primește totul, eu doar resturile! Și mama știe!

Soția mea, Mariana, stătea în pragul ușii, cu mâinile strânse la piept. Nu spunea nimic, dar privirea ei era plină de reproșuri mute. Știam că are dreptate. De ani de zile evitam discuțiile despre bani. Când Ana a vrut să-și deschidă un salon de coafură, am ajutat-o fără să clipesc. Mirela a vrut să plece la master în Cluj — i-am dat bani pentru chirie și atât. Restul trebuia să se descurce singură.

— Viorel, trebuie să vorbim, mi-a spus Mariana într-o seară, după ce fetele s-au încuiat fiecare în camera ei.

— Ce să mai vorbim? Totul e clar: nu contează cât dau, tot nemulțumite sunt!

— Nu e despre bani, Viorel. E despre cum îi dai. Despre cum le faci să simtă că una contează mai mult decât cealaltă.

Am tăcut. M-am simțit mic, vinovat și neputincios. M-am gândit la tata și la felul în care ne certa când ceream ceva în plus. Am vrut să fiu altfel decât el. Dar oare chiar am reușit?

În zilele următoare, tensiunea a crescut. Ana și Mirela nu-și mai vorbeau decât prin mesaje scurte și reci. Într-o dimineață, am găsit-o pe Mirela împachetându-și lucrurile.

— Plec la Cluj mai devreme. Nu mai pot sta aici.

— Mirela… te rog…

— Nu are rost. Oricum nu mă vezi.

A plecat fără să se uite înapoi. Ana a rămas singură în camera ei, ascultând muzică la căști, izolată de lume. Casa noastră era plină de lucruri scumpe și goală de iubire.

Am început să mă întreb unde am greșit atât de tare. Seara stăteam pe canapea și mă uitam la pozele cu ele mici: Ana cu codițe și zâmbet larg, Mirela cu ochii mari și curioși. Îmi aminteam cum le duceam la grădiniță de mână și promiteam că voi fi mereu acolo pentru ele.

Într-o zi, am primit un mesaj de la Mirela: „Tată, nu vreau bani. Vreau doar să mă asculți.”

Am plâns pentru prima dată după mulți ani. Am realizat că banii mei nu au cumpărat niciodată ceea ce conta cu adevărat: apropierea dintre noi.

Am încercat să repar lucrurile. Am mers la Cluj să o vizitez pe Mirela. Am stat ore întregi pe o bancă în parc, încercând să-i spun cât îmi pare rău.

— Tată, nu vreau să te urăsc. Dar simt că nu mă vezi decât când ai ceva de dat sau de reproșat.

— Mirela… nici nu știu cum să încep… Tot ce am făcut a fost ca să vă fie bine…

— Dar binele nostru nu e același cu al tău! Eu voiam doar să fim o familie normală, nu una care se ceartă pentru bani!

M-a durut fiecare cuvânt al ei. Am realizat că am repetat greșelile tatălui meu, doar că sub altă formă. El ne certa pentru lipsuri; eu le-am sufocat cu prea mult.

Când m-am întors acasă, Ana m-a întrebat:

— Tată… crezi că o să fim vreodată ca înainte?

Nu am știut ce să-i răspund. Poate că unele răni nu se vindecă niciodată complet. Dar știu sigur că vreau să încerc.

Acum încerc să fiu prezent altfel: fără portofelul deschis, ci cu inima deschisă. Încerc să le ascult pe fete, chiar dacă uneori doare ce aud. Încerc să vorbesc cu Mariana despre tot ce n-am spus ani la rând.

Mă uit la casa noastră — încă plină de lucruri — și mă întreb: oare câți dintre noi credem că putem cumpăra iubirea copiilor noștri? Câți dintre noi ne trezim prea târziu?

Poate că povestea mea îi va face pe alții să se oprească din goana după bani și să-și asculte familia înainte ca liniștea casei lor să fie spartă de tăceri grele și uși trântite.

Oare voi reuși vreodată să repar ceea ce am stricat? Sau unele greșeli rămân pentru totdeauna între pereții unei case goale?