Când Mama Soacră Vrea Să Iubească Din Nou: Povestea Unei Familii Încercate

— Nu pot să cred că faci asta, mamă! am izbucnit, vocea mea tremurând între furie și neputință. În sufrageria mică, cu miros de cafea și mobilă veche, toți ochii erau ațintiți asupra mea. Mama soacră, doamna Mariana, stătea cu spatele drept, cu mâinile împreunate în poală, iar pe chipul ei se citea o hotărâre pe care nu o mai văzusem niciodată.

Soțul meu, Radu, încerca să mă liniștească din priviri, dar eu simțeam cum inima îmi bate nebunește. Fetița noastră, Ilinca, se juca pe covor, neatinsă încă de furtuna care se abătuse peste noi.

— Nu e vorba despre tine, Anca, a spus Mariana cu o voce calmă, dar fermă. E viața mea. Am dreptul să fiu fericită.

M-am ridicat brusc de pe scaun. — Dar ce o să zică lumea? Ce o să creadă rudele? Cum crezi că se va simți tata dacă ar fi aici?

Radu a oftat adânc. — Anca, nu e corect să-i ceri să trăiască în trecut. Tata a murit acum șase ani…

— Șase ani sau șaizeci, nu contează! am răspuns eu. Nu poți să-l înlocuiești pur și simplu!

A urmat o tăcere grea. Mariana s-a ridicat încet și s-a apropiat de mine. — Nu vreau să-l înlocuiesc pe tatăl vostru. Dar nu mai pot trăi singură. M-am săturat de serile reci și de mesele tăcute. Vreau să iubesc din nou. Vreau să fiu iubită.

Am simțit cum mă năpădesc lacrimile. Nu eram pregătită pentru asta. În mintea mea, Mariana trebuia să rămână văduva devotată, stâlpul familiei, femeia care nu cedează niciodată. Dar acum… Acum voia să-și refacă viața cu un bărbat pe care abia îl cunoșteam: domnul Dinu, vecinul de la trei.

În zilele care au urmat, casa noastră s-a transformat într-un câmp de bătălie tăcută. Radu încerca să fie mediator între mine și mama lui, dar fiecare discuție se termina cu uși trântite și priviri reci. Ilinca simțea tensiunea și mă întreba mereu de ce bunica plânge seara.

La serviciu nu mă puteam concentra. Colega mea, Simona, m-a tras deoparte într-o pauză.

— Ce ai pățit? Pari mereu absentă.

Am oftat și i-am povestit totul. Simona m-a privit lung.

— Anca, știi câte femei de vârsta Marianei rămân singure și nefericite? Poate că ar trebui să te bucuri pentru ea…

Dar eu nu puteam. În fiecare seară îmi aminteam de Crăciunurile petrecute împreună după moartea socrului meu, de felul în care Mariana își ascundea lacrimile ca să nu ne întristeze pe noi. Și totuși, gândul că altcineva îi va lua locul tatălui lui Radu mă făcea să mă simt trădată.

Într-o duminică dimineață, am găsit-o pe Mariana în bucătărie, privind pe fereastră la ploaia măruntă.

— Anca…

Vocea ei era stinsă. M-am așezat lângă ea fără să spun nimic.

— Știi ce e cel mai greu? Să simți că nu ai voie să fii fericită pentru că ceilalți nu pot accepta asta.

Am simțit un nod în gât. — Nu vreau să te rănesc… Dar mi-e frică. Mi-e frică să nu pierdem ce avem.

Mariana mi-a luat mâna în a ei. — Nu pierdem nimic dacă ne iubim unii pe alții. Dar dacă ne ținem captivi în trecut… atunci pierdem totul.

În acea zi am început să mă gândesc altfel la povestea Marianei. Am încercat să-mi imaginez cum ar fi fost dacă aș fi rămas singură la bătrânețe. Dacă Ilinca mi-ar fi spus vreodată că nu am voie să iubesc din nou…

Seara aceea a fost începutul unei schimbări lente. Am acceptat invitația Marianei de a lua cina împreună cu Dinu. Am descoperit un om blând, cu ochi calzi și povești din tinerețe care ne-au făcut pe toți să râdem.

Dar nu toți au fost la fel de deschiși ca mine. Sora lui Radu, Alina, a refuzat să vină la nuntă și i-a spus Marianei că o dezamăgește ca mamă.

— Cum poți să faci asta? Tata nici n-a apucat să-și vadă nepoata! Și tu vrei să te măriți cu primul venit?

Mariana a plâns mult în acea noapte. Eu am stat lângă ea și am ținut-o de mână.

— Oamenii judecă ușor când nu sunt în pielea ta… i-am spus încet.

— Da… Dar doare al naibii de tare.

Nunta a fost mică, doar cu câțiva prieteni apropiați și cu noi. Mariana radia de fericire, iar Dinu nu-și lua ochii de la ea. Pentru prima dată după mult timp am simțit că familia noastră poate merge mai departe, chiar dacă altfel decât ne-am imaginat vreodată.

Totuși, rănile nu s-au vindecat peste noapte. Alina nu a vorbit cu mama ei luni întregi. Vecinii au început să bârfească: „Uite-o și pe Mariana! La vârsta ei…”

Am învățat însă că fericirea nu are vârstă și că dragostea poate apărea când te aștepți mai puțin. Am învățat că uneori trebuie să lași trecutul în urmă ca să poți construi ceva nou.

Acum, când privesc la Ilinca jucându-se cu Dinu în parc sau la Radu care își îmbrățișează mama fără resentimente, mă întreb: oare câți dintre noi avem curajul să alegem fericirea în ciuda judecăților celor din jur? Oare cât de mult ne lăsăm viețile conduse de frică și prejudecată?