Sunt doar un portofel pentru soțul meu? Mărturia unei femei despre povara invizibilă a familiei

— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot să fiu doar portofelul casei! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce el stătea pe canapea, cu ochii în telefon.

A ridicat din umeri, fără să mă privească. — Exagerezi, Livia. Toți avem probleme. Și eu am cheltuieli cu Mara, nu doar tu.

Mara. Fiica lui din prima căsătorie. De patru ani de când suntem împreună, nu a trecut lună să nu-i trimită bani, să nu-i cumpere ceva scump sau să nu plece la Cluj să o vadă. Nu am nimic împotriva copilului, Doamne ferește! Dar când văd cum pentru familia noastră nu mai rămâne nimic — nici bani, nici timp, nici dragoste — simt că mă sufoc.

Am 34 de ani și un băiat de trei ani, Vlad, care nu știe decât să mă strige „mami” și să mă caute cu ochii când plânge. Radu e mereu ocupat sau plecat. Eu lucrez la bancă, opt ore pe zi, și încă două ore pe drumuri. Seara gătesc, spăl, fac teme cu Vlad și încerc să nu plâng când văd facturile care se adună pe masa din bucătărie.

— Livia, trebuie să înțelegi că Mara are nevoie de mine! mi-a spus într-o seară, când i-am reproșat că iar a trimis bani fără să mă întrebe.

— Și Vlad? Vlad nu are nevoie de tine? Eu nu am nevoie de tine? am întrebat cu voce joasă.

A tăcut. S-a ridicat și a ieșit pe balcon, lăsându-mă singură cu gândurile mele. Am simțit cum mi se strânge inima. M-am uitat la poza noastră de la nuntă: eu zâmbitoare, el cu mâna pe umărul meu. Atunci credeam că suntem o echipă. Acum simt că sunt doar o piesă dintr-un puzzle stricat.

Mama îmi spune mereu: „Livia, ai răbdare! Toți bărbații sunt așa. Tu trebuie să ții casa.” Dar cât să mai țin? Sora mea, Irina, mă sună des și mă întreabă dacă sunt bine. Ea a divorțat acum doi ani și pare mai liniștită ca niciodată.

— Livia, tu nu vezi că te stingi încet? Nu meriți să fii fericită? mi-a spus într-o zi la telefon.

Am început să plâng. Nu știu dacă de frică sau de ușurare. Poate că am obosit să fiu puternică pentru toți.

Într-o duminică dimineață, Vlad s-a trezit devreme și a venit la mine în pat.

— Mami, unde e tati?

— Tati doarme la birou, puiule. Are mult de lucru.

Nu era adevărat. Radu dormea la prietenul lui, după o noapte de băut. M-am simțit vinovată că-l mint pe copilul meu, dar ce altceva puteam face?

La serviciu, colegele mă întreabă mereu de ce sunt atât de obosită. Nu le spun adevărul. Le zâmbesc și le spun că Vlad e răcit sau că am avut mult de lucru acasă. Dar adevărul e că nu mai știu cine sunt. Sunt doar mama lui Vlad și portofelul lui Radu.

Într-o seară, după ce Vlad a adormit, am deschis laptopul și am început să caut pe forumuri povești ca a mea. Am găsit sute de femei care povesteau aceleași lucruri: soți absenți, responsabilități împărțite inegal, sacrificii făcute în tăcere.

Am citit până târziu în noapte și am simțit pentru prima dată că nu sunt singură. Dar tot nu aveam curajul să fac pasul spre schimbare.

A doua zi dimineață, când Radu s-a întors acasă mirosind a alcool și a parfum străin, am simțit cum ceva s-a rupt definitiv în mine.

— Radu, vreau să vorbim serios. Nu mai pot continua așa. Simt că nu exist pentru tine decât atunci când trebuie plătite facturile sau când ai nevoie de ceva.

A oftat și s-a trântit pe scaun.

— Livia, tu exagerezi tot timpul! Dacă nu-ți convine, fă ce vrei!

Am simțit cum lacrimile îmi curg pe obraji fără să le pot opri. Vlad s-a trezit și a venit la mine speriat.

— Mami, plângi?

L-am luat în brațe și i-am promis în gând că nu o să-l las niciodată singur.

Seara aceea a fost momentul în care am decis că trebuie să schimb ceva. Am început să pun bani deoparte fără ca Radu să știe. Am vorbit cu Irina despre posibilitatea de a sta la ea o vreme dacă va fi nevoie.

Au trecut două luni de atunci. Încerc să-mi găsesc curajul să-i spun lui Radu că vreau să divorțăm. Mi-e frică de reacția lui, mi-e frică de ce va spune lumea, mi-e frică pentru Vlad. Dar mi-e și mai frică să rămân o femeie invizibilă într-o casă care nu mai e acasă.

Poate că nu sunt singura care trăiește povara asta invizibilă — aceea de a fi totul pentru toți și nimic pentru tine însăți. Oare câte femei din România se simt ca mine? Oare câte au curajul să spună „Ajunge!”?