Sub același acoperiș: Când maternitatea devine povară și dragostea se clatină

— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot! am urlat în mijlocul bucătăriei, cu lacrimile șiroindu-mi pe obraji, în timp ce Vlad plângea în camera alăturată. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai rece, iar privirea lui Radu era pierdută undeva între gresia murdară și ușa care scârțâia la fiecare adiere de vânt.

— Irina, te rog, nu mai țipa… vecinii o să creadă că ne omorâm aici, a spus el încet, aproape șoptit, fără să mă privească.

Nu-mi mai păsa. De luni întregi, fiecare zi era o luptă. Vlad avea doar patru luni, dar simțeam că nu mai știu cine sunt. Mă uitam la mine în oglindă și vedeam o femeie obosită, cu părul prins la repezeală și cearcăne adânci. Mă simțeam vinovată pentru fiecare moment în care îmi doream să fug, să mă ascund undeva unde să nu mă mai găsească nimeni.

Radu nu înțelegea. El mergea la serviciu, venea acasă și se aștepta ca totul să fie ca înainte. Dar nimic nu mai era la fel. Îl iubeam pe Vlad, dar maternitatea nu era așa cum mi-o imaginasem. Nu era doar zâmbete și miros de bebeluș curat. Era epuizare, frică, vinovăție și o singurătate care mă sufoca.

Mama mea mă suna zilnic:

— Irina, ai grijă de copil! Să nu răcească! Ai mâncat? Ai băut apă? Nu-l ține prea mult în brațe, îl răsfeți!

De fiecare dată când închideam telefonul, simțeam că mă scufund și mai tare. Toată lumea avea păreri despre cum ar trebui să fiu mamă, dar nimeni nu mă întreba dacă sunt bine.

Într-o seară, după ce Vlad adormise în sfârșit, m-am prăbușit pe canapea lângă Radu. El butona telefonul, absent.

— Radu… tu mă mai iubești?

A ridicat privirea mirat.

— Ce întrebare e asta? Normal că te iubesc.

— Atunci de ce simt că suntem doi străini? De ce simt că totul cade pe mine?

A oftat adânc.

— Irina, și eu sunt obosit. La muncă e haos, acasă plânge copilul non-stop… Nu știu ce vrei de la mine.

Am izbucnit din nou în plâns. Nu voiam decât să mă țină în brațe și să-mi spună că va fi bine. Dar el nu știa cum să facă asta. Poate nici eu nu știam cum să cer ajutor.

Zilele treceau una după alta, toate la fel. Mă simțeam captivă într-o rutină fără sfârșit: alăptat, schimbat scutece, legănat ore întregi. Prietenele mele dispăruseră încet-încet; nu mai aveam timp sau energie pentru nimic altceva decât pentru Vlad.

Într-o zi, am cedat. Am lăsat copilul cu mama și am ieșit singură în parc. M-am așezat pe o bancă și am început să plâng fără oprire. O femeie necunoscută s-a apropiat timid:

— Ești bine?

Am dat din cap că nu.

— Și eu am trecut prin asta… Nu ești singură.

Am izbucnit iar în lacrimi. Pentru prima dată cineva nu mi-a spus ce să fac, ci doar a stat lângă mine și m-a ascultat.

Când m-am întors acasă, mama m-a întâmpinat cu o privire aspră:

— Unde ai fost? Copilul a plâns după tine!

— Mamă, am nevoie de ajutor! Nu mai pot singură!

A tăcut preț de câteva secunde.

— Și eu am crescut doi copii fără să mă plâng…

Am simțit cum furia îmi urcă în piept.

— Poate tocmai asta e problema! Nimeni nu vorbește despre cât de greu e!

În acea seară, l-am rugat pe Radu să stea el cu Vlad măcar două ore. S-a uitat la mine ca la un extraterestru.

— Ce vrei să fac? Eu nu știu să-l liniștesc ca tine…

— Învață! Și eu am învățat!

A stat cu Vlad, iar eu am ieșit pe balcon și am respirat adânc pentru prima dată după luni întregi. Am realizat că dacă nu cer ajutorul celor din jur, nimeni nu va ști cât de rău mă simt.

Au urmat multe alte certuri și împăcări. Mama a început să mă asculte mai mult și să mă ajute fără reproșuri. Radu a început să petreacă mai mult timp cu Vlad și chiar dacă nu făcea totul perfect, conta enorm pentru mine.

Dar rana rămânea: sentimentul că trebuie să fii mereu puternică, că nu ai voie să greșești sau să cedezi. Presiunea asta ne rupe pe dinăuntru.

Acum Vlad are aproape un an și râde cu gura până la urechi când mă vede dimineața. Îl iubesc mai mult decât orice pe lume, dar încă port urmele acelor luni grele.

Mă întreb uneori: câte alte mame trăiesc aceeași poveste în tăcere? De ce ne e atât de greu să recunoaștem că nu suntem perfecte și că avem nevoie de ajutor? Poate dacă am vorbi mai deschis despre asta, am fi toate puțin mai libere…