Vocea din spatele ușii: Povestea unei mame care a auzit prea mult

— Nu cred că mai putem continua așa, Vlad. Mama ta are nevoie de îngrijire permanentă și noi nu mai facem față.

Vocea Anei răsuna stins prin ușa întredeschisă a sufrageriei, dar fiecare cuvânt era ca o lovitură în pieptul meu. Stăteam în hol, cu mâna pe clanță, încercând să-mi amintesc de ce venisem acolo. Poate să iau o cană de apă, poate doar să mă asigur că nu e nimeni supărat pe mine. Dar acum nu mai conta. Am rămas nemișcată, cu respirația tăiată, ascultând cum fiul meu, Vlad, răspundea încet:

— Știu, Ana. Dar nu pot să-i spun direct. E mama mea…

— Vlad, gândește-te: dacă îi dai apartamentul tău lui Radu, noi unde stăm? Și dacă mama ta… dacă se întâmplă ceva cu ea la azil, tot tu răspunzi. E timpul să te gândești la familia ta.

Am simțit cum mi se înmoaie genunchii. Radu era băiatul lor, nepotul meu. Apartamentul meu… casa în care am crescut singură un copil după ce soțul meu a murit într-un accident la combinat. Toate sacrificiile mele, toate nopțile nedormite, toate zilele în care am muncit la două slujbe ca Vlad să aibă tot ce-i trebuie… Acum erau doar un subiect de discuție rece, contabilizat între două facturi și o grijă pentru viitor.

Am fugit în camera mea și m-am prăbușit pe pat. Nu știu cât am stat acolo, cu ochii în tavan și cu inima bătând atât de tare încât îmi era teamă că o vor auzi și ei. M-am gândit la toate momentele în care Vlad venea acasă plângând de la școală pentru că îl tachinau copiii că nu are tată. La toate zilele în care îi făceam plăcinte cu brânză doar ca să-l văd zâmbind. La serile când îi citeam povești până adormea cu capul pe genunchii mei.

Acum eram doar o povară. O problemă de rezolvat.

În zilele următoare am încercat să mă comport normal. Să nu arăt că știu. Dar fiecare gest al lor mi se părea fals, fiecare zâmbet forțat. Ana îmi aducea ceaiul cu o politețe exagerată, iar Vlad mă întreba mereu dacă mă simt bine, dar nu mă privea în ochi. Am început să mă uit la ei ca la niște străini. Seara, când rămâneam singură, îmi venea să urlu de neputință.

Într-o noapte nu am mai rezistat și am sunat-o pe sora mea, Mariana. Ea locuiește la țară, la 200 de kilometri distanță, dar mereu a fost sprijinul meu.

— Elena, tu ești? Ce s-a întâmplat?

Vocea ei caldă m-a făcut să izbucnesc în plâns.

— Mariana… cred că Vlad vrea să mă dea la azil. Am auzit… am auzit totul.

— Doamne ferește! Cum să facă una ca asta? Tu ai făcut totul pentru el!

— Nu știu ce să fac… Mi-e frică să vorbesc cu el. Mi-e frică să nu mă lase pe drumuri.

— Ascultă-mă bine: nu ești singură! Dacă vrei, vii la mine. Nu te las eu la azil! Dar trebuie să vorbești cu el. Să-i spui ce ai pe suflet.

Am închis telefonul cu inima puțin mai ușoară, dar tot nu aveam curajul să-l privesc pe Vlad în ochi. În fiecare dimineață mă uitam la el cum își bea cafeaua și mă întrebam: oare chiar poate copilul meu să mă trădeze așa?

Într-o zi, când Ana era plecată cu Radu la grădiniță, am găsit curajul să-l opresc pe Vlad înainte să plece la serviciu.

— Vlad… trebuie să vorbim.

S-a uitat la mine speriat, ca și cum ar fi știut deja despre ce vreau să discutăm.

— Mamă… ce s-a întâmplat?

— Am auzit ce ați vorbit tu și Ana zilele trecute. Despre azil… despre apartament…

A încremenit. Pentru o clipă am văzut copilul speriat din ochii lui.

— Mamă… nu e ceea ce crezi…

— Atunci ce e? Spune-mi tu! Sunt o povară pentru tine? După tot ce am făcut pentru tine… chiar vrei să mă trimiți printre străini?

A tăcut mult timp. Apoi a oftat adânc.

— Mamă… Ana e foarte stresată. Eu sunt mereu la muncă, ea rămâne cu tine și cu Radu… Nu mai avem timp pentru noi doi. Și da, ne-am gândit că poate ar fi mai bine pentru toți dacă ai merge undeva unde ai avea îngrijire specializată…

— Și apartamentul? Ce se întâmplă cu el?

A roșit.

— Ana vrea să-l trecem pe numele nostru ca să putem lua un credit pentru o casă mai mare…

Am simțit cum mi se rupe sufletul.

— Deci totul se reduce la bani…

— Nu e așa! Mamă, te rog… Nu vreau să te pierd! Dar nici nu știu cum să facem față…

Am început să plâng fără rușine.

— Vlad, eu nu vreau decât să fiu lângă familia mea! Nu vreau azil! Nu vreau să mor printre străini!

A venit lângă mine și m-a luat în brațe pentru prima dată după ani de zile.

— Iartă-mă, mamă… N-am vrut să te rănesc…

Dar rana era deja făcută. De atunci nimic n-a mai fost la fel între noi. Ana m-a privit mereu cu suspiciune, iar Vlad părea mereu absent. Eu am început să mă gândesc serios dacă nu ar fi mai bine să plec la Mariana, acolo unde poate nu voi avea confortul unui oraș mare, dar voi avea liniște și demnitate.

În fiecare seară mă uit pe fereastră și mă întreb: oare cât valorează dragostea unei mame? Oare copiii noștri ne iubesc doar cât suntem utili sau cât avem ceva de oferit? Voi ce ați face în locul meu?