„Nu i-am spus soțului meu că am început să câștig mai mult. Acum stau singură în bucătărie și mă întreb dacă am greșit…”

— Nu mai pot, Ilinca! Nu mai pot să trăiesc așa, de azi pe mâine! — vocea lui Vlad răsuna în bucătăria noastră mică, cu faianță veche și miros de cafea arsă. Era ora 22:30, iar eu tocmai terminasem de spălat vasele. M-am oprit, cu mâinile ude, și l-am privit. Avea ochii roșii de nervi și oboseală.

— Vlad, te rog… nu începe iar. Știi că fac tot ce pot…

— Tot ce poți? Atunci de ce nu avem niciodată bani la sfârșit de lună? Unde se duc toți banii ăștia? — a ridicat vocea, trântind portofelul pe masă.

Am simțit cum mă strânge stomacul. Adevărul era că, de două luni, câștigam aproape dublu la noul job de contabil la firma doamnei Popescu. Dar nu i-am spus. Nu pentru că voiam să-l mint, ci pentru că știam ce se va întâmpla: Vlad ar fi cheltuit totul pe prostii, ca de obicei. Așa făcea și mama lui — trăiau bine o săptămână, apoi mâncau cartofi prăjiți și pâine uscată până la salariu.

— Vlad, nu vreau să ne certăm. Uite, hai să facem un buget împreună…

— Buget? Ilinca, tu nu înțelegi! Eu muncesc ca un câine și tot nu avem nimic! — a izbucnit el, apoi a ieșit trântind ușa.

Am rămas singură în bucătărie, cu lumina galbenă tremurând pe pereți. M-am așezat la masă și am început să plâng în tăcere. M-am gândit la toate serile când Vlad venea acasă cu sacoșe pline de nimicuri: gadgeturi inutile, haine scumpe pe care nu le purta niciodată, sticle de vin pentru „serile speciale” care nu mai veneau niciodată.

În copilărie, tata ne spunea mereu: „Banii nu cresc în copaci.” Mama îi punea deoparte pentru zile negre. Dar Vlad nu știa să economisească. De fiecare dată când primeam salariul, era ca o sărbătoare scurtă urmată de o lună de restricții. M-am săturat să trăiesc așa.

A doua zi dimineață, Vlad nu era acasă. Pe patul nostru era o notiță scrisă cu pixul: „M-am dus la mama. Să-mi dai un semn când vrei să fii sinceră.”

Am simțit cum mă prăbușesc. Am sunat-o pe prietena mea cea mai bună, Roxana.

— Ilinca, ai făcut ce trebuia! Dacă îi spuneai că ai bani mai mulți, îi cheltuia pe toți! — mi-a zis ea.

— Dar e soțul meu… Ar fi trebuit să-i spun adevărul…

— Și ce-ai fi rezolvat? Să mâncați pizza și sushi trei zile și apoi să vă certați pe restul lunii?

Am oftat. Roxana avea dreptate, dar tot mă simțeam vinovată.

Seara aceea a fost cea mai grea. Am stat singură în bucătărie, privind la poza noastră de la nuntă. Zâmbeam amândoi larg, fără griji. Atunci îl iubeam pentru optimismul lui nebunesc, pentru felul în care făcea orice zi să pară o aventură. Dar viața reală nu e ca în filme.

După două zile de tăcere, Vlad m-a sunat.

— Ilinca… putem vorbi?

— Da…

— Mama zice că ai ascuns bani de mine… E adevărat?

Am simțit cum mi se strânge inima.

— Nu am ascuns bani… Am vrut doar să pun ceva deoparte pentru noi. Pentru zilele când nu avem nimic…

— Deci ai mințit! — vocea lui era rece.

— Vlad, te rog… Nu e vorba doar despre bani. E despre cum trăim. Nu vreau să mai mănânc paste goale două săptămâni pe lună!

A tăcut mult timp.

— Și eu ce rost mai am în casa asta dacă tu faci totul pe ascuns?

Nu am știut ce să-i răspund. Poate că aici era problema noastră cea mare: lipsa încrederii.

În zilele următoare am încercat să-l sun, dar nu mi-a răspuns. Mama lui mi-a trimis un mesaj scurt: „Lasă-l să-și revină.”

Am început să mă gândesc serios la viața mea. Oare chiar era vina mea? Sau poate vina era împărțită? Într-o seară, după ce am terminat de făcut ordine prin casă, am găsit într-un sertar o scrisoare veche de la tata: „Ilinca, niciodată să nu-ți fie rușine să faci ce crezi că e bine pentru tine.”

Mi-au dat lacrimile. Poate că tata avea dreptate.

După o săptămână, Vlad s-a întors acasă. Era schimbat — obosit și parcă mai trist.

— Ilinca… Am vorbit cu mama. Mi-a zis că poate ar trebui să încercăm altfel… Să facem bugetul ăla împreună.

M-am uitat la el și am văzut pentru prima dată vulnerabilitatea din ochii lui.

— Vlad… Eu te iubesc. Dar nu pot trăi mereu cu frica zilei de mâine.

— Știu… Promit că încerc să mă schimb.

Ne-am îmbrățișat strâns, dar între noi rămânea ceva nespus — frica aceea că poate data viitoare nu vom reuși să ne iertăm unul pe altul.

Acum stau singură în bucătărie și mă întreb: Oare sinceritatea absolută e mereu soluția? Sau uneori trebuie să ne protejăm unul pe altul chiar și cu riscul de a ne răni? Ce ați fi făcut voi în locul meu?