„Niciodată nu e prea târziu pentru iubire”: Povestea mea după 60 de ani

— Nu pot să cred că faci asta, mamă! La vârsta ta? — vocea fiicei mele, Irina, răsună ca o sentință în bucătăria mică, unde aburii cafelei se amestecă cu reproșurile ei. Mă uit la mâinile mele tremurânde, încercând să găsesc un răspuns care să nu doară. Dar cum să-i explic că, după patruzeci de ani de căsnicie cu Petru, după cinci ani de singurătate apăsătoare, inima mea a început să bată din nou?

Totul a început într-o zi de toamnă târzie, când frunzele se adunau în grădina blocului ca niște scrisori netrimise. Mergeam la piață, cu pași mici și gânduri grele. De când Petru nu mai era, zilele curgeau la fel: cafeaua amară la șapte fix, televizorul deschis doar pentru zgomot, telefonul care nu suna niciodată destul. Mă simțeam ca o umbră în propria viață.

În acea zi, l-am întâlnit pe Doru. Era la taraba cu mere, certându-se cu vânzătoarea pentru că îi dăduse restul greșit. Avea ochii verzi și un zâmbet ștrengăresc, ca un copil prins cu mâța-n sac. — Doamnă, știți dumneavoastră să faceți plăcintă cu mere? — m-a întrebat brusc, când m-a văzut privind la fructe. Am râs pentru prima dată după mult timp. — Știu, dar nu mai are cine să o mănânce.

Așa a început totul: cu o glumă și două kilograme de mere. Doru era văduv de zece ani, pensionar ca și mine, cu o fiică plecată în Italia și un apartament plin de fotografii vechi. Ne-am întâlnit din ce în ce mai des: la piață, la coadă la farmacie, apoi la o cafea timidă în bucătăria lui. Vorbeam despre orice: despre tinerețea noastră în anii ’70, despre copii, despre dorul care nu trece niciodată.

La început mi-a fost rușine să spun cuiva. Ce-ar fi zis vecinele? Ce-ar fi crezut copiii mei? Irina și Vlad erau ocupați cu viețile lor; mă sunau doar duminica, din obligație. Dar când au aflat că „mama are un prieten”, s-au supărat. — Nu te gândești la tata? — m-a întrebat Vlad, cu voce joasă. — Cum poți să-l înlocuiești?

Nu voiam să-l înlocuiesc pe Petru. Îl iubisem cu toată ființa mea. Încă îi simțeam prezența în fiecare colț al casei: cana lui preferată, puloverul lăsat pe spătarul scaunului. Dar singurătatea e ca o boală tăcută care te roade încet. Și Doru nu era un substitut; era o nouă șansă la fericire.

Am început să ne vedem aproape zilnic. Mergeam împreună la plimbare prin parc, ne țineam de mână ca doi adolescenți stângaci. Într-o seară friguroasă de decembrie, Doru mi-a spus: — Nu știu dacă merit încă o iubire la vârsta asta, dar tu m-ai făcut să sper din nou.

M-am simțit vie pentru prima dată după ani de zile. Dar fericirea noastră nu era lipsită de umbre. Irina a încetat să mă mai viziteze. Vlad mi-a spus că „nu e normal” să mă port așa la 65 de ani. Vecinele șușoteau pe scară când mă vedeau ieșind cu Doru. M-am întrebat dacă nu cumva greșesc.

Într-o seară, am stat singură pe canapea și am plâns în hohote. Mi-era dor de copiii mei, mi-era teamă că îi pierd pentru totdeauna. Dar mi-era și frică să renunț la Doru, la mica noastră bucurie târzie.

— Mamă, tu chiar crezi că poți începe totul de la capăt? — m-a întrebat Irina într-o zi, venită pe neașteptate să-și ia niște haine vechi din pod.

— Nu încep nimic de la capăt — i-am răspuns încet. — Doar continui să trăiesc.

A fost prima dată când am simțit că nu mai trebuie să-mi cer scuze pentru fericirea mea. Am început să-i invit pe copii la masă împreună cu Doru. La început au fost reci și distanți; apoi au văzut cât de mult mă face să râd, cât de atent e cu mine. Vlad a început să-l respecte; Irina încă se luptă cu prejudecățile ei.

Știu că lumea judecă ușor femeile ca mine: văduve trecute de 60 de ani care îndrăznesc să iubească din nou. Dar am învățat că viața nu se termină odată cu pensia sau cu pierderea unui soț. Inima nu are vârstă.

Astăzi stau la masa din bucătărie cu Doru și bem ceai de tei. Afară ninge liniștit peste orașul nostru mic din Moldova. Mâna lui caldă îmi strânge ușor degetele.

Mă întreb: câți dintre noi trăim doar din amintiri și câți avem curajul să iubim din nou? Oare chiar trebuie să ne fie rușine că vrem să fim fericiți?