„Nu pentru asta am cumpărat casa…” – Cum familia soțului meu mi-a transformat viața într-un coșmar

— Nu pentru asta am cumpărat casa, Vlad! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce încercam să-mi stăpânesc lacrimile. Era trecut de miezul nopții, iar în sufragerie se auzeau încă râsetele stridente ale cumnatei mele, Irina, care povestea ceva soacrei mele, doamna Mariana. Vlad a oftat și a evitat să mă privească în ochi.

— E mama mea, nu pot s-o dau afară… a murmurat el, ca și cum asta ar fi fost o scuză suficientă pentru tot haosul care ne invadase viața.

Acum trei luni, când am semnat actele pentru casa noastră dintr-un cartier liniștit de la marginea Bucureștiului, simțeam că în sfârșit visul meu prinde contur. După ani de chirii, certuri cu vecinii și lipsă de intimitate, credeam că aici vom construi ceva doar al nostru. Dar visul s-a transformat rapid într-un coșmar.

Totul a început într-o dimineață de duminică. Mă pregăteam să fac clătite, când am auzit zgomot pe alee. Am ieșit și am văzut-o pe doamna Mariana coborând dintr-un taxi cu două valize mari. Irina, cumnata mea, trăgea după ea un troler roz și vorbea la telefon.

— Bună dimineața, dragilor! a strigat soacra mea veselă. Ne-am gândit să stăm la voi o perioadă, până se rezolvă cu renovarea apartamentului nostru.

Nici nu apucasem să răspund, că deja intrau pe ușă ca la ele acasă. Vlad a dat din umeri și mi-a șoptit: „O să fie doar câteva zile.”

Au trecut zilele, apoi săptămânile. Fiecare colțișor al casei a fost invadat: baia era mereu ocupată, bucătăria plină de vase murdare și mirosuri străine. Irina își lăsa hainele peste tot, iar doamna Mariana comenta orice făceam: „Nu așa se spală geamurile”, „Nu pui destulă sare în ciorbă”, „Vlad era mai slab înainte să vă căsătoriți”.

Cel mai rău era seara. Îmi doream să stau cu Vlad la un film sau să povestim despre ziua noastră, dar mereu apărea cineva: „Vlad, vino să-mi schimbi canalul!”, „Vlad, ai văzut unde mi-am pus ochelarii?”

Într-o seară, după ce am găsit iar periuța mea de dinți mutată din suport, am izbucnit:

— Nu mai pot! Nu mai e casa mea! Nu mai sunt eu!

Vlad m-a privit speriat.

— Exagerezi… E temporar. Sunt familia mea.

— Dar eu? Eu ce sunt? am întrebat cu voce joasă.

A doua zi dimineață, am găsit-o pe doamna Mariana în bucătărie, răsfoind facturile noastre.

— Plătiți cam mult la gaze… Ar trebui să faceți economie. Și poate nu mai lăsați lumina aprinsă peste tot.

M-am simțit ca o intrusă în propria casă. Am încercat să vorbesc cu Vlad din nou, dar el părea tot mai absent. Seara stătea cu mama lui la televizor sau ieșea cu Irina la cumpărături. Mă simțeam invizibilă.

Într-o zi, când m-am întors de la serviciu, am găsit-o pe Irina în dormitorul nostru, cotrobăind prin dulapuri.

— Caut o bluză de-a ta… Mi s-a pătat cafeaua pe a mea.

— Dar nu poți să mă întrebi înainte? am spus printre dinți.

A dat ochii peste cap și a ieșit fără să răspundă.

Am început să evit casa. Rămâneam peste program la birou sau mă plimbam singură prin parc până se întuneca. Prietena mea cea mai bună, Roxana, m-a întrebat într-o zi:

— De ce nu le spui clar că nu mai poți?

— Pentru că Vlad nu mă susține… Și mi-e teamă că dacă pun piciorul în prag, o să-l pierd pe el.

Roxana m-a privit cu milă și mi-a spus:

— Dar tu te-ai pierdut deja pe tine.

Cuvintele ei m-au urmărit zile întregi. Într-o seară, când Vlad s-a întors acasă târziu și nici măcar nu m-a întrebat dacă am mâncat, am simțit că ceva s-a rupt definitiv în mine.

A doua zi dimineață am făcut cafeaua doar pentru mine. Am ieșit pe terasă și am privit răsăritul peste grădina care ar fi trebuit să fie locul meu de liniște. Am luat o decizie grea: urma să vorbesc cu Vlad, orice ar fi.

Seara l-am așteptat în sufragerie. Doamna Mariana și Irina erau la televizor.

— Vlad, trebuie să vorbim. Acum.

A venit lângă mine și i-am spus tot ce aveam pe suflet: despre cum nu mai simt că trăiesc în casa mea, despre cum mă simt invadată și ignorată, despre cum nu mai suntem o familie noi doi.

A tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— Nu știu ce să fac… Dacă le spun să plece, mama o să sufere. Dacă nu fac nimic… tu suferi.

— Și tu? Tu ce vrei?

Nu mi-a răspuns. A plecat la culcare fără să mă privească.

În acea noapte am plâns în baie ca un copil speriat. M-am uitat în oglindă și abia m-am recunoscut.

Astăzi scriu aceste rânduri cu inima frântă. Nu știu dacă voi avea curajul să-mi apăr fericirea sau dacă voi continua să mă pierd printre compromisuri care nu-mi aparțin. Dar mă întreb: câte dintre noi ajungem să ne simțim străine în propria casă? Câte sacrificii merită făcute pentru familie? Și când e momentul să spui „ajunge”? Poate voi găsi răspunsul împreună cu voi…