Jurnalul din pivniță: Secretul care mi-a zguduit familia

— Nu mai găsesc borcanul cu dulceață de vișine, cred că l-am pus undeva în spate, am strigat către Sorin, care răsfoia ziarul în bucătărie. Era o dimineață obișnuită de sâmbătă, cu miros de cafea proaspătă și raze leneșe care se strecurau prin geamul mic al pivniței. Am coborât scările reci, cu gândul la lista lungă de treburi și la faptul că iar mă voi murdări pe mâini printre borcane și cutii vechi. Dar nu dulceața avea să-mi schimbe ziua, ci o cutie prăfuită, uitată într-un colț, acoperită cu o pătură veche.

Am tras păturica la o parte și am găsit un jurnal legat cu sfoară. Pe copertă, scris cu pixul: „Sorin, 2002-2010”. Am ezitat o clipă. Nu era corect să citesc, dar curiozitatea m-a învins. Am rupt sfoara și am deschis la întâmplare.

„Nu pot să-i spun Adelei adevărul. Dacă ar ști ce am făcut în vara aia la Cluj, probabil nu m-ar mai privi niciodată la fel.”

Mi s-a tăiat respirația. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Am continuat să citesc, cu mâinile tremurânde.

„Mă gândesc mereu la Irina. La felul în care râdea, la promisiunea pe care i-am făcut-o și pe care n-am putut s-o țin. Dacă Adela ar ști că am avut o fiică… Dar nu pot să-i spun. Ar distruge tot.”

Am lăsat jurnalul să-mi cadă din mâini. O fiică? Irina? Cine era Irina? M-am ridicat brusc și am urcat scările, simțind că podeaua se clatină sub mine.

— Sorin, trebuie să vorbim! am spus, cu vocea spartă.

El s-a uitat la mine mirat, apoi a văzut jurnalul în mâna mea. Fața i s-a albit.

— De unde ai…?

— Din pivniță! Ce e asta? Cine e Irina? Ce fiică?

A tăcut mult timp. Apoi a oftat adânc și a început să vorbească încet, ca și cum fiecare cuvânt îl durea.

— Irina a fost prima mea iubire. Ne-am cunoscut la Cluj, înainte să te întâlnesc pe tine. A rămas însărcinată… Eu eram speriat, nu știam ce să fac. Părinții mei au aflat și au insistat să mă întorc acasă, la Pitești. N-am mai ținut legătura cu ea. După câțiva ani am aflat că a murit într-un accident de mașină. Fetița… nu știu ce s-a întâmplat cu ea.

Am simțit cum mă prăbușesc pe dinăuntru. Douăzeci de ani de căsnicie și niciodată nu mi-a spus nimic despre asta. Cum poți trăi cu un asemenea secret?

— Și dacă fetița trăiește? Dacă ai o fiică undeva?

Sorin a dat din umeri neputincios.

— Am încercat să aflu ceva după ce am aflat de accident, dar nu am reușit. M-am temut… M-am temut să-ți spun. M-am temut că mă vei urî.

Am plâns toată ziua. Nu pentru că m-a mințit, ci pentru că nu a avut încredere în mine să-mi spună adevărul. Seara, când copiii noștri au venit acasă de la bunici, i-am privit altfel. M-am întrebat dacă ei ar putea ascunde vreodată ceva atât de mare de mine.

Zilele următoare au fost un chin. Îl vedeam pe Sorin cum se chinuie să-și găsească cuvintele, cum mă privește cu teamă și vinovăție. Între noi s-a ridicat un zid invizibil.

Mama mea a venit într-o zi pe la noi și m-a găsit plângând în bucătărie.

— Ce ai pățit, Adela? Ce s-a întâmplat?

Nu i-am spus totul, dar i-am mărturisit că simt că nu-l mai cunosc pe Sorin.

— Fata mea, fiecare om are umbrele lui. Important e dacă poți trăi cu ele sau nu.

Cuvintele ei m-au urmărit zile întregi.

Într-o seară, după ce copiii s-au culcat, l-am întrebat pe Sorin:

— Dacă ai putea da timpul înapoi, ai fi făcut altfel?

A tăcut mult timp.

— Nu știu… Poate aș fi avut curaj să rămân lângă Irina. Poate aș fi încercat să-mi cunosc fiica. Dar atunci eram doar un copil speriat.

L-am privit și am văzut pentru prima dată omul slab din el, nu doar soțul puternic pe care îl știam.

Am început să caut pe internet informații despre Irina și despre posibila fiică a lui Sorin. Am găsit câteva nume, câteva piste vagi. L-am rugat pe Sorin să mă lase să-l ajut să caute adevărul.

— Nu vreau să te rănesc mai mult decât am făcut-o deja…

— Nu poți repara trecutul ascunzându-l sub preș! i-am spus răspicat.

Au urmat luni de zile de căutări, telefoane date la rudele Irinei, mesaje pe rețele sociale, discuții cu oameni care abia își mai aminteau de acea poveste veche. Într-un final, am găsit-o: Ana-Maria, fata Irinei, adoptată de o familie din Sibiu după moartea mamei ei.

Când am vorbit prima dată cu ea la telefon, mi-a tremurat vocea:

— Bună ziua… Numele meu este Adela Popescu. Soțul meu… cred că este tatăl dumneavoastră biologic.

A urmat o tăcere lungă la celălalt capăt al firului.

— Știam că într-o zi cineva va suna… Mama mi-a spus înainte să moară că tatăl meu nu știe de mine.

Ne-am întâlnit într-o cafenea micuță din Sibiu. Ana-Maria avea ochii lui Sorin și zâmbetul meu când eram tânără. Am vorbit ore întregi despre vieți paralele și despre cât de mult poate schimba un secret destinul unei familii.

Sorin a plâns când a văzut-o prima dată. S-au îmbrățișat fără cuvinte.

Acum încercăm să ne reconstruim familia pe alte baze — pe adevăr și pe iertare. Nu e ușor. Copiii noștri încă nu știu totul. Uneori mă întreb dacă am făcut bine că am deschis această rană veche sau dacă era mai bine să rămână totul îngropat în pivniță.

Dar poate că doar adevărul ne poate elibera cu adevărat.

Mă uit la Sorin și la Ana-Maria stând împreună la masă și mă întreb: oare cât de bine îi cunoaștem pe cei pe care îi iubim? Și câte vieți se pot schimba doar pentru că avem curajul să deschidem un jurnal prăfuit?