Când fostul meu soț a bătut la ușă după doisprezece ani: O confruntare pe care nu am crezut că o voi trăi vreodată

— Nu pot să cred că ești tu, Mihai. Ce cauți aici după atâția ani?
Vocea mi-a tremurat, deși am încercat să par stăpână pe mine. Era o seară rece de noiembrie, ploaia bătea în geamuri cu furie, iar eu tocmai terminasem de pus masa pentru mine și fiica mea, Ilinca. Nu mă așteptam la vizite, cu atât mai puțin la el.
Mihai stătea în prag, ud leoarcă, cu ochii roșii și barba crescută neîngrijit. Pentru o clipă, am simțit cum inima mi se strânge — nu de dor, ci de furie și teamă.
— Pot să intru? a întrebat el încet, evitând să mă privească în ochi.
Am ezitat. În spatele meu, Ilinca s-a apropiat curioasă. Avea doisprezece ani, exact cât trecuse de când Mihai ne părăsise pentru o altă femeie. Nu-și amintea prea multe despre el, dar știa povestea: tata a plecat și nu s-a mai întors.

— Intră, dar nu te aștepta la primire călduroasă, am spus sec.

Mihai a pășit timid în hol. Am simțit cum aerul se îngreunează între noi. Ilinca s-a retras în camera ei, privind peste umăr cu ochii mari.

— De ce ai venit? am întrebat din nou, de data asta mai aspru.

— Am greșit enorm… Am pierdut totul, Ana. Nu mai am nimic. Nici pe ea, nici serviciu, nici casă. Și… mi-e dor de voi.

Am izbucnit în râs amar.

— Ți-e dor? După doisprezece ani? Când ai plecat fără să te uiți înapoi? Când ai lăsat un copil de câteva luni și o femeie care nu știa cum să plătească chiria?

Mihai a lăsat capul în jos. Pentru o clipă, am văzut în el bărbatul pe care l-am iubit cândva — dar și pe cel care m-a trădat fără milă.

— Ana… Am fost un laș. Am crezut că găsesc fericirea altundeva. Dar tot ce am făcut a fost să fug de responsabilitate. Știu că nu merit iertarea ta…

M-am uitat la el lung. În minte mi-au revenit nopțile nedormite, certurile cu părinții mei care mă acuzau că nu am știut să-mi țin bărbatul acasă, umilința când lumea șoptea pe la colțuri că „Ana a rămas singură cu copilul”.

— Ce vrei de la noi? Să te iertăm? Să te primească Ilinca înapoi ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat?

— Nu… Nu știu ce vreau. Vreau doar să văd dacă mai pot repara ceva.

Am simțit cum lacrimile îmi urcă în ochi, dar le-am înghițit cu încăpățânare.

— Mihai, eu am învățat să trăiesc fără tine. Am crescut-o pe Ilinca singură. Am muncit pe brânci ca să avem ce pune pe masă. Știi cât de greu mi-a fost? Știi câte uși mi s-au trântit în nas pentru că eram „femeie singură cu copil”? Știi cât am plâns când Ilinca m-a întrebat de ce nu are și ea tată la serbare?

El a început să plângă încet, fără zgomot.

— Îmi pare rău… Nici nu pot să-ți cer iertare…

— Nu poți. Și nici nu trebuie să o faci pentru mine. Dar pentru Ilinca… poate ar trebui să încerci.

Am rămas tăcuți câteva minute. Îl priveam cum se frânge sub greutatea propriilor greșeli și mă întrebam dacă vreodată voi putea uita tot ce mi-a făcut.

— Pot să vorbesc cu ea? a întrebat Mihai timid.

Am ezitat din nou. Ilinca era tot ce aveam mai scump pe lume și nu voiam să-i fac rău.

— O întreb eu dacă vrea să te vadă.

Am intrat în camera ei. Stătea pe pat cu genunchii la piept.

— Mami… E tata?

Am dat din cap.

— Vrei să vorbești cu el? Nu trebuie dacă nu vrei.

Ilinca s-a uitat la mine lung. Ochii ei mari și căprui erau plini de întrebări.

— De ce a venit acum?

— Nu știu, iubita mea. Poate pentru că îi pare rău.

A stat pe gânduri câteva secunde, apoi a dat din cap încet.

— Vreau să-l văd. Dar nu singură.

Am ieșit împreună din cameră și l-am găsit pe Mihai stând pe marginea canapelei, cu mâinile strânse nervos.

Ilinca s-a așezat lângă mine și l-a privit direct în ochi.

— De ce ai plecat?

Mihai a început să tremure ușor.

— Am fost prost… Am crezut că altundeva e mai bine. Dar m-am înșelat. Îmi pare rău că te-am lăsat fără tată.

Ilinca l-a privit lung, apoi a spus:

— Eu am crescut fără tine și sunt bine. Dar nu știu dacă pot să te iert acum.

Liniștea s-a lăsat peste noi ca o pătură grea. Mihai a început să plângă din nou, iar eu am simțit un amestec ciudat de milă și furie.

În zilele următoare, Mihai a încercat să se apropie de Ilinca — i-a adus flori, i-a cumpărat o carte preferată, i-a povestit despre copilăria lui. Dar Ilinca era distantă; îl asculta politicos, dar nu se apropia de el. Eu îl priveam mereu cu suspiciune, temându-mă că va dispărea din nou și va lăsa alte răni deschise.

Mama mea m-a sunat într-o seară:

— Ana, nu-l primi înapoi! Oamenii nu se schimbă!

— Nu-l primesc pentru mine, mamă… Dar Ilinca are dreptul să-și cunoască tatăl, chiar dacă e târziu.

— Să nu uiți cât ai suferit!

Nu aveam cum să uit. Dar nici nu voiam ca fiica mea să crească cu ura în suflet.

Au trecut câteva luni de atunci. Mihai vine uneori la noi — stângaci, nesigur, dar sincer în încercările lui de a repara ceva din trecut. Eu încă nu pot spune că l-am iertat; uneori mă trezesc noaptea plângând după anii pierduți și după visurile frânte. Dar mă uit la Ilinca și văd că începe să-l accepte puțin câte puțin — nu ca pe un tată adevărat, ci ca pe un om care vrea să-și repare greșelile.

Mă întreb adesea: putem vreodată ierta cu adevărat trădarea? Sau doar învățăm să trăim cu ea? Voi ce credeți?