„Nu acum, draga mea, discutăm lucruri serioase”: Povestea unei femei care a învățat să spună „ajunge”

— Nu acum, draga mea, discutăm lucruri serioase! vocea lui Vlad răsună ca un ecou rece în bucătăria noastră mică, unde aburii ciorbei se amestecau cu mirosul de cafea arsă. Am rămas cu lingura în mână, privind cum el și fratele lui, Radu, dezbăteau aprins ceva despre afacerea familiei. Mi-am mușcat buza, încercând să nu izbucnesc. Nu era prima dată când mi se spunea să tac, să aștept, să fiu „de decor”.

Mă numesc Irina și am 38 de ani. De când mă știu, am fost omul la care toți veneau să-și verse necazurile. Sora mea mai mică, Ana, mă suna noaptea plângând după încă o ceartă cu iubitul ei. Mama îmi povestea mereu cât de greu îi e cu tata, iar tata mă ruga să-i țin partea când se certa cu mama. La serviciu, colegele îmi cereau sfaturi despre copii sau bărbați. Iar Vlad… Vlad știa că poate conta pe mine pentru orice: să-i calc cămășile, să-i ascult grijile, să-i alin frustrările.

Dar cine era acolo pentru mine? Cine mă întreba dacă sunt bine? Dacă mai pot?

În seara aceea, după ce Vlad și Radu au plecat la terasă „să discute afaceri”, am rămas singură cu gândurile mele. Am spălat vasele mecanic, fără să simt nimic. M-am uitat în oglinda din hol: ochii mei erau goi, obrajii trași. Unde dispăruse fata aceea veselă care visa să devină pictoriță? Unde era Irina care râdea cu poftă și dansa prin ploaie?

A doua zi dimineață, Ana a apărut la ușă cu ochii umflați de plâns.
— Irina, nu mai pot! Nu mă mai iubește! Ce să fac?
Am tras-o în brațe și am mângâiat-o pe păr.
— O să fie bine, i-am șoptit. Dar în mintea mea răsuna un gând: „Oare eu o să fiu vreodată bine?”

Seara, Vlad a venit acasă târziu. Mirosul de alcool și parfum străin m-a izbit din prag.
— Ai mâncat? am întrebat încet.
— Nu-mi e foame. Lasă-mă cu întrebările tale! a trântit geanta pe canapea și s-a prăbușit la televizor.

Am simțit cum ceva se rupe în mine. Am mers în dormitor și am plâns în pernă până am adormit.

Zilele au trecut la fel: eu ascultam, eu alinăm, eu găteam, eu spălam. Nimeni nu observa că mă sting încet. Într-o duminică, la masa de prânz cu părinții lui Vlad, soacra mea a spus:
— Irina, tu ai noroc că l-ai prins pe Vlad! E bărbat serios, nu ca alții.
Am zâmbit forțat. Vlad a râs și el:
— Da, Irina știe să fie soție! Nici nu comentează când discutăm bărbații!
Toți au râs. Eu am simțit că mă sufoc.

În acea noapte am avut un vis ciudat: eram într-o cameră plină de oameni care vorbeau tare, râdeau, se certau. Eu stăteam într-un colț și încercam să strig după ajutor, dar nimeni nu mă auzea. M-am trezit transpirată și cu inima bătând nebunește.

A doua zi am decis să lipsesc de la serviciu. M-am dus în parc și am stat pe o bancă ore întregi. Am privit copiii jucându-se, bătrânii plimbându-se de mână. Am scos din geantă un carnețel vechi și am început să scriu:
„Cine sunt eu? Ce vreau eu? Ce mă face fericită?”

Nu știam răspunsurile. Dar pentru prima dată după mult timp mi-am dat voie să mă întreb.

Când m-am întors acasă, Vlad era deja acolo.
— Unde ai fost? De ce nu ai făcut mâncare?
— Am avut nevoie de timp pentru mine.
S-a uitat la mine ca la o nebună.
— Ce-ți veni? Nu ești tu așa!
— Poate că ar trebui să fiu.

În zilele următoare am început să spun „nu”. Nu la cererile Anei de a veni la orice oră din noapte. Nu la rugămințile mamei de a media certurile cu tata. Nu la glumele lui Vlad despre cât de „cuminte” sunt eu.

Conflictele n-au întârziat să apară. Ana s-a supărat:
— Cum poți să mă refuzi? Ești sora mea!
Mama a plâns:
— Tu erai sprijinul meu! Ce mă fac fără tine?
Vlad a urlat:
— Te-ai schimbat! Cine te-a stricat?

Am plâns mult. M-am simțit vinovată. Egoistă. Dar ceva din mine știa că trebuie să continui.

Am început să pictez din nou. Seara, după ce toți adormeau sau plecau fiecare în treaba lui, scoteam culorile și pânzele ascunse în debara. Primele tablouri au fost triste: femei singure pe malul unei ape negre. Apoi au apărut culori mai vii: roșu, galben, verde crud.

Odată am lăsat din greșeală un tablou pe masă. Vlad l-a văzut dimineața.
— Ce-i asta? De când pictezi?
— Mereu am pictat. Doar că n-ai observat.
A ridicat din umeri și a plecat fără un cuvânt.

După câteva luni, o prietenă m-a convins să expun câteva lucrări la un târg local. Am avut emoții uriașe. Dar când am văzut oameni oprindu-se în fața tablourilor mele și zâmbind sau lăcrimând… am simțit că trăiesc din nou.

Vlad n-a venit la expoziție. Nici familia mea n-a venit. Dar eu eram acolo pentru mine.

Într-o seară, după ce m-am întors acasă cu sufletul plin de bucurie și oboseală dulce, Vlad m-a întâmpinat cu fața posomorâtă:
— Și acum ce urmează? O să-ți iei lumea-n cap?
L-am privit drept în ochi:
— Poate că da.

Nu știu ce va fi mâine. Poate voi rămâne singură. Poate familia mea nu va înțelege niciodată de ce am ales să nu mai fiu doar „umărul” lor de rezervă.

Dar știu că merit mai mult decât firimiturile de atenție și dragoste pe care le primeam până acum.

Oare câte femei trăiesc ca mine? Oare câte dintre noi uităm cine suntem doar ca să-i facem fericiți pe ceilalți? Voi ce ați face în locul meu?