Fericirea altora, prețul meu – povestea Magdei dintr-un bloc din București

— Magda, iar ai uitat să cumperi pâine! Ți-am spus de dimineață, nu? Vocea mamei răsuna ca un ecou în bucătăria mică, tapetată cu faianță veche, unde mirosul de ciorbă se amesteca cu cel de dezamăgire. Eram deja obosită, cu mâinile crăpate de la detergent, dar nu aveam voie să răspund. Sora mea, Ioana, stătea pe canapea, cu telefonul în mână, chicotind la un mesaj. Nici nu se sinchisea să mă ajute. Mereu era așa: eu eram responsabilă, ea era „mica prințesă”.

Mi-am mușcat buza și am ieșit în grabă din casă, cu portofelul gol și sufletul și mai gol. Pe scara blocului, vecina de la trei, doamna Lăcrămioara, mă oprește: „Magda, să nu uiți să-i duci mamei tale pastilele, că știi că nu se descurcă fără tine!” Am zâmbit forțat, de parcă nu știam deja că totul depinde de mine. În lift, m-am uitat la reflexia mea: cearcăne, părul prins la repezeală, ochii triști. Când am ajuns la magazin, am realizat că nu am destui bani nici pentru pâine, nici pentru pastile. Am ales pâinea, cu gândul că mama va țipa din nou, dar măcar nu va flămânzi.

Seara, tata a venit acasă, obosit și tăcut. A aruncat o privire spre mine, apoi spre Ioana, care râdea la un serial. „Magda, ai făcut curat în balcon?” Am dat din cap, deși nu mai aveam energie nici să respir. Ioana a sărit: „Tati, mi-ai adus ceva?” Tata i-a întins o ciocolată, iar eu am simțit cum mă strânge inima. Nu era prima dată când eram invizibilă.

Într-o noapte, am auzit-o pe mama plângând în bucătărie. M-am dus la ea, i-am pus mâna pe umăr, dar m-a îndepărtat: „Tu nu înțelegi, Magda, tu trebuie să fii tare. Pentru toți.” Am simțit cum se rupe ceva în mine. De ce eu? De ce nu Ioana? De ce trebuie să fiu mereu cea care repară, care tace, care nu cere nimic?

A doua zi, la școală, am luat un 10 la matematică. Am venit acasă, cu speranța că poate, de data asta, mama va fi mândră. Dar când i-am arătat carnetul, a zis doar: „Bravo, dar să nu uiți să speli vasele.” Ioana a venit cu o rochie nouă, cumpărată de tata. Mama a sărit s-o admire, iar eu am rămas cu carnetul în mână, ca un copil care a greșit adresa.

Anii au trecut, dar nimic nu s-a schimbat. Ioana a intrat la o facultate privată, plătită cu greu de părinți. Eu am ales să rămân acasă, să am grijă de ei. Tata s-a îmbolnăvit, mama a început să uite lucruri. Eu eram acolo, mereu. Ioana venea doar de sărbători, cu cadouri scumpe și zâmbete false. Într-o zi, am avut curajul să-i spun mamei: „Și eu aș vrea să plec, să trăiesc pentru mine.” M-a privit lung, apoi a oftat: „Nu poți, Magda. Tu ești stâlpul casei.”

Într-o seară, după ce am spălat vasele și am pus pastilele mamei pe noptieră, am ieșit pe balcon. Am privit luminile orașului, blocurile gri, ferestrele luminate. M-am întrebat: oare câte fete ca mine există, invizibile, care trăiesc pentru alții? Am simțit o furie mocnită, dar și o tristețe adâncă. Nu voiam să fiu stâlpul nimănui. Voiam să fiu Magda, să râd, să iubesc, să greșesc fără să fiu judecată.

Într-o zi, Ioana a venit acasă cu un băiat, Radu. S-au certat în sufragerie, iar eu am auzit totul. „Nu vreau să fiu ca Magda, să mă sacrific pentru toți!” a țipat ea. Am simțit cum mă arde fiecare cuvânt. Am intrat în cameră și am întrebat-o: „De ce crezi că e rău să ajuți? De ce e rău să fii acolo pentru familie?” Ioana m-a privit cu dispreț: „Pentru că tu nu trăiești, Magda. Tu doar exiști.”

Cuvintele ei m-au urmărit zile întregi. Am început să mă gândesc la viața mea: la visele pe care le-am îngropat, la iubirile la care am renunțat, la prietenii pe care i-am pierdut pentru că trebuia să fiu mereu acasă. Am început să scriu într-un jurnal, să-mi spun povestea, să-mi amintesc cine sunt. Am început să ies la plimbare, să vorbesc cu oameni, să caut ceva doar al meu.

Într-o zi, am întâlnit-o pe Ana, o colegă de la școală, care mi-a spus: „Magda, tu meriți mai mult. Nu trebuie să fii mereu salvatoarea tuturor.” Am plâns în brațele ei, pentru prima dată după ani de zile. Am simțit că, poate, nu e prea târziu să mă aleg pe mine.

Astăzi, când scriu aceste rânduri, mama e tot bolnavă, tata e tot tăcut, Ioana e tot departe. Dar eu am început să trăiesc puțin pentru mine. Am început să spun „nu”, să cer ajutor, să nu mai fiu invizibilă. Nu știu dacă familia mea va înțelege vreodată, dar știu că nu mai pot plăti la nesfârșit pentru fericirea altora.

Oare câți dintre voi ați simțit vreodată că trăiți doar pentru ceilalți? Cât de mult putem sacrifica din noi până nu mai rămâne nimic? Spuneți-mi, voi ați avut curajul să vă alegeți pe voi?