„Eu plec în vacanță, nu la babysitting!”: Povestea unei veri care ne-a schimbat familia

— Nu, nu, nu! Eu plec în vacanță, nu la babysitting! a răsunat vocea soacrei mele, Mariana, în bucătăria noastră, într-o dimineață de iunie, când soarele abia se strecura printre storurile vechi. Am rămas cu mâna în aer, ținând cana de cafea, și cu inima bătându-mi nebunește în piept. Vlad, soțul meu, s-a uitat la mine, apoi la mama lui, încercând să găsească o cale de mijloc, dar știam că nu va reuși. Mariana nu era genul care să-și schimbe părerea odată ce o rostea cu atâta hotărâre.

— Mamă, te-am rugat doar două săptămâni, cât suntem la muncă. Nu e ca și cum te punem să stai cu copiii toată vara, a încercat Vlad, cu vocea lui calmă, dar deja resemnată.

— Vlad, eu am muncit toată viața, am crescut doi copii, am avut grijă de casă și de tatăl tău bolnav. Acum vreau și eu să trăiesc! Să văd marea, să mă plimb, să nu mai aud de teme, de mâncare, de jucării împrăștiate! Voi sunteți părinți, nu eu! a spus Mariana, cu ochii ei albaștri scânteind de o hotărâre pe care nu o mai văzusem până atunci.

Am simțit cum mă cuprinde furia, dar și un fel de invidie amară. Eu nu-mi permisesem niciodată să spun „nu” cu atâta ușurință. Nici față de Vlad, nici față de copii, nici față de părinții mei. Mereu am pus pe primul loc nevoile celorlalți, mereu am încercat să fiu „fata bună”, „nora perfectă”, „mama ideală”. Dar acum, când aveam nevoie de ajutor, când totul părea să se prăbușească peste mine, Mariana a ales să plece la mare cu prietenele ei, lăsându-ne să ne descurcăm cum putem.

— Dar ce facem cu copiii? am întrebat, încercând să-mi stăpânesc vocea care tremura. Creșa e închisă, bunicii mei sunt prea bătrâni, iar bonele cer sume pe care nu ni le permitem.

— Nu știu, dragă, dar nu e problema mea. Eu am rezervat deja biletele. Poate vă luați concediu, sau vă descurcați cumva. Toată lumea se descurcă, nu? a spus Mariana, ridicând din umeri și sorbind din cafeaua pe care i-o făcusem cu zece minute înainte.

Vlad a oftat și a ieșit pe balcon, să fumeze. Eu am rămas cu Mariana, care deja își făcea planuri cu voce tare despre ce rochii să-și ia la mare și ce pensiune să aleagă. M-am simțit invizibilă, ca și cum nevoile mele nu contau deloc. Am vrut să-i spun cât de mult mă doare, cât de nedrept mi se pare, dar m-am abținut. Nu voiam să stric și mai tare relația dintre Vlad și mama lui. Dar în sufletul meu, ceva s-a rupt.

Seara, după ce copiii au adormit, Vlad a venit lângă mine pe canapea. Avea ochii obosiți și umerii căzuți.

— Îmi pare rău, a zis încet. Știu că te bazai pe mama, dar nu pot să o oblig. Nu vreau să ne certăm din cauza asta.

— Nu vreau să ne certăm, Vlad, dar nici nu pot să fac totul singură. Am și eu nevoie de o pauză, de ajutor. Nu mai pot, am spus, simțind cum lacrimile îmi urcă în ochi.

— O să găsim o soluție, promit. Poate vorbim cu vecina, poate găsim o bonă măcar pentru câteva ore pe zi. Sau poate îmi iau eu concediu o săptămână, a încercat el să mă liniștească, dar știam că nu va fi atât de simplu.

Zilele următoare au fost un haos. Am sunat bone, am întrebat vecini, am încercat să-mi mut programul la muncă. Copiii, Ana și Radu, simțeau tensiunea și deveniseră agitați. Ana plângea că vrea la bunica, iar Radu făcea crize de nervi pentru orice lucru mărunt. Eu nu mai aveam răbdare, nici energie. Mă simțeam prinsă într-o capcană, fără ieșire.

Într-o seară, după o zi epuizantă, am primit un mesaj de la Mariana: „Sunt la mare, e superb! Am făcut baie în valuri, am mâncat hamsii și am dansat pe plajă. Să le dai pupici copiilor!” Am simțit cum mă cuprinde o furie oarbă. Cum poate să fie atât de detașată? Cum poate să se bucure, știind că noi ne chinuim?

Am început să mă cert cu Vlad din ce în ce mai des. El încerca să fie mediator, dar simțeam că nu mă înțelege. Într-o noapte, după o ceartă lungă, mi-a spus:

— Poate că mama are dreptate. Poate că ne-am obișnuit prea mult să ne bazăm pe ea. Poate că ar trebui să ne descurcăm singuri, să nu mai așteptăm ajutor de la nimeni.

— Dar nu e normal, Vlad! Familia e pentru a se ajuta, nu pentru a fugi când e greu! am izbucnit eu. Dacă noi nu ne ajutăm între noi, atunci cine?

— Poate că și ea are dreptul la viața ei, la libertatea ei. Poate că am uitat că și părinții noștri sunt oameni, nu doar bunici sau babysitteri, a spus el, cu o voce tristă.

Am rămas mult timp pe gânduri după acea discuție. Poate că Vlad avea dreptate. Poate că Mariana nu era obligată să-și sacrifice vara pentru noi. Dar tot nu puteam să nu simt că ne-a abandonat, că a ales să fie egoistă tocmai când aveam mai mare nevoie de ea.

Într-o dimineață, Ana a venit la mine și m-a întrebat:

— Mami, de ce nu vine bunica să stea cu noi?

Am înghițit în sec și am încercat să-i explic că bunica are nevoie de odihnă, că și ea merită să se distreze. Dar în sufletul meu, simțeam că nu e corect. Că undeva, între generații, s-a rupt ceva. Că am ajuns să trăim fiecare pentru noi, să ne punem pe primul loc, chiar și atunci când familia are nevoie de noi.

Vara a trecut greu. Am găsit o bonă tânără, Irina, care ne-a ajutat cât a putut. Am învățat să cer ajutor și de la alți oameni, nu doar de la familie. Am învățat să mă descurc și singură, chiar dacă a fost greu. Dar relația cu Mariana s-a răcit. Când s-a întors din vacanță, a venit cu suveniruri și cu poze, dar între noi era o distanță pe care nu știam dacă o vom mai putea acoperi vreodată.

Acum, când mă uit în urmă, mă întreb: oare am fost prea dură cu Mariana? Sau poate ea a fost prea egoistă? Unde se termină datoria față de familie și unde începe dreptul la propria fericire? Voi ce ați fi făcut în locul meu?