Am ajutat o străină pe stradă. Abia mai târziu am aflat cine era cu adevărat și ce făcuse mamei mele

„Nu vă grăbiți, doamnă, vă rog!” am spus, aplecându-mă lângă femeia care zăcea pe trotuarul ud, cu umbrela răsturnată și gențile împrăștiate. Oamenii treceau pe lângă noi, cu priviri goale, grăbiți, ca și cum nu ar fi văzut nimic. M-am aplecat, i-am prins mâna rece și am ajutat-o să se ridice. „Vă doare ceva? Să chem o ambulanță?” am întrebat, încercând să-i citesc chipul brăzdat de riduri. „Nu, nu, mulțumesc, doar m-am speriat. Am alunecat…”, a spus ea, cu o voce stinsă, rușinată parcă de neputința ei. Am adunat lucrurile căzute, i-am întins umbrela și am condus-o spre o bancă, sub copertina unei farmacii.

Nu știu de ce am simțit nevoia să stau lângă ea, deși întârziam la serviciu. Poate pentru că mi-a amintit de mama, care, de când a rămas singură, se teme să iasă pe ploaie. Sau poate pentru că, în ochii acelei femei, am văzut o tristețe pe care o cunoșteam prea bine. „Vă pot aduce un ceai cald de la colț?” am întrebat. A dat din cap, iar eu am alergat până la patiserie, am luat două ceaiuri și m-am întors. Am stat împreună, sorbind din paharele aburinde, fără să vorbim prea mult. La un moment dat, m-a privit lung și a spus: „Ești tare bună, fată dragă. Nu mulți ar fi făcut ce-ai făcut tu azi.” Am zâmbit, jenată. „Așa m-a învățat mama. Să nu trec niciodată nepăsătoare pe lângă cineva la nevoie.”

Am plecat grăbită, fără să-i aflu numele. Dar chipul ei mi-a rămas în minte toată ziua. Seara, când am ajuns acasă, am găsit-o pe mama la masă, cu o ceașcă de ceai și privirea pierdută. „Ce ai, mamă?” am întrebat-o. „Nimic, doar mă gândeam la trecut…” a oftat ea. M-am așezat lângă ea, i-am povestit întâmplarea de dimineață și, fără să știu de ce, am simțit nevoia să-i descriu femeia pe care o ajutasem. Mama a încremenit. „Cum ai spus că arăta?” m-a întrebat, cu vocea tremurândă. I-am repetat detaliile: părul alb, ochii verzi, paltonul vechi. Mama a început să plângă. „Nu se poate… Nu se poate să fie ea…”

Am încercat să o liniștesc, dar lacrimile ei curgeau fără oprire. „Mamă, cine e? Ce s-a întâmplat?” Atunci mi-a povestit, pentru prima dată, despre trecutul ei. Despre cum, cu mulți ani în urmă, când eu eram doar un copil, tatăl meu a plecat de acasă. Nu pentru o altă femeie, ci pentru că fusese acuzat pe nedrept la serviciu de o colegă, o anume doamnă Lidia. Din cauza acelei minciuni, tata și-a pierdut serviciul, iar familia noastră s-a destrămat. Mama a rămas singură, cu mine, și a trebuit să se descurce cum a putut. „Nu am uitat niciodată chipul acelei femei. Avea ochii verzi și părul alb încă de atunci. Era rece, dar mereu elegantă. M-a privit în ochi și a mințit fără să clipească.”

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu putea fi o coincidență. Femeia pe care o ajutasem era, fără îndoială, doamna Lidia. Am stat toată noaptea cu gândul la asta. Cum să reacționez? Să-i spun mamei că am ajutat-o? Să o caut pe femeie și să-i cer socoteală? Sau să las trecutul să rămână îngropat?

Zilele au trecut, dar nu am putut să uit. Într-o dimineață, am văzut-o din nou pe doamna Lidia, la aceeași farmacie. De data asta, m-a recunoscut și m-a privit cu o tristețe apăsătoare. „Știu cine ești”, mi-a spus, înainte să apuc să zic ceva. „Te-am recunoscut din prima clipă. Semeni cu mama ta. Și știu ce am făcut. Nu am avut curajul să-mi cer iertare niciodată. Am fost lașă. Am distrus vieți pentru că mi-a fost frică să spun adevărul.”

Am rămas fără cuvinte. În fața mea nu mai era femeia rece și distantă din povestea mamei, ci o bătrână frântă de regrete. „Nu pot schimba ce a fost. Dar pot să-ți spun că am plătit scump pentru greșelile mele. Am pierdut tot ce aveam. Și, cel mai rău, nu am avut niciodată curajul să-mi cer iertare mamei tale.”

Am simțit o furie mocnită, amestecată cu milă. „De ce? De ce ați făcut-o?” am întrebat, cu vocea tremurândă. „Pentru că eram slabă. Pentru că mi-a fost frică să nu fiu eu concediată. Și pentru că, atunci, nu am înțeles cât rău pot face o minciună și o lașitate.”

Am plecat de acolo cu sufletul sfâșiat. Acasă, i-am povestit mamei totul. A plâns din nou, dar de data asta lacrimile ei păreau să spele o parte din povara anilor. „Poate că nu pot ierta, dar măcar știu că nu am fost eu de vină”, a spus mama. „Și tu, dragă mea, ai făcut ce era corect. Ai ajutat un om la nevoie, fără să știi cine e. Asta spune totul despre tine.”

De atunci, mă întreb mereu: putem cu adevărat să iertăm trecutul? Sau rănile vechi rămân cu noi, oricât de mult am încerca să mergem mai departe? Voi ce ați fi făcut în locul meu?