Când lumea se prăbușește: Povestea Mariei, a gemenilor și a singurătății

— Nu mai pot, Maria! Nu mai pot! — vocea lui Radu răsuna în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și jucăriile împrăștiate pe jos. Era a treia oară săptămâna aceea când ridica tonul, dar de data asta era altfel. Ochii lui nu mai aveau răbdare, ci doar oboseală și o urmă de vinovăție. Am rămas nemișcată, cu mâinile în apă, simțind cum fiecare cuvânt al lui îmi taie respirația. Ana țipa în camera ei, iar Vlad bătea ritmic cu degetele în perete, pierdut în lumea lui.

— Și eu nu mai pot, Radu, dar nu avem de ales! Sunt copiii noștri! — am răspuns, cu o voce care nu mă mai recunoștea.

A doua zi, când m-am trezit, Radu nu mai era. Pe masa din sufragerie, un bilet scurt: „Îmi pare rău, nu pot să trăiesc așa. Ai grijă de ei.” Am simțit cum totul se prăbușește peste mine. Am plâns în tăcere, ca să nu-i trezesc pe copii. Am plâns pentru mine, pentru ei, pentru tot ce nu mai aveam să fim vreodată.

De atunci, fiecare zi a devenit o luptă. Ana și Vlad aveau patru ani când au primit diagnosticul de autism. Medicul, o femeie cu ochi blânzi, mi-a spus cu voce joasă: „Va fi greu, dar nu imposibil. Aveți nevoie de răbdare, terapie și multă dragoste.” Am dat din cap, deși nu înțelegeam nimic. În mintea mea era doar un gol imens, o frică paralizantă.

Primele luni fără Radu au fost un coșmar. Mama, care locuia la țară, mă suna zilnic: „Maria, vino acasă, aici ai ajutor!” Dar nu puteam să plec. Bucureștiul era singurul loc unde găseam terapie pentru copii, unde aveam o șansă la normalitate. Vecinii mă priveau cu milă sau cu suspiciune. „Ai auzit? Maria a rămas singură cu copiii. Săraca, ce-or fi pățit copiii de nu vorbesc?”

La grădiniță, educatoarea mă chema aproape zilnic: „Doamnă, Vlad nu se joacă cu ceilalți, Ana nu răspunde când o strigăm. Poate ar trebui să-i duceți la un specialist.” De fiecare dată, simțeam cum mi se strânge inima. Îmi venea să țip: „Știu! Știu deja! Nu-mi mai spuneți ce nu pot schimba!” Dar tăceam și zâmbeam forțat, încercând să par o mamă puternică.

Birocrația era un alt coșmar. Pentru fiecare oră de terapie trebuia să completez zeci de hârtii, să stau la cozi interminabile, să ascult funcționari plictisiți care îmi spuneau că „nu sunt fonduri” sau că „mai trebuie un aviz”. Într-o zi, după ce am stat patru ore la Direcția de Asistență Socială, am izbucnit în plâns în fața unei funcționare tinere. Ea m-a privit, pentru prima dată, cu compasiune: „Știu că vă e greu, doamnă. Și eu am un frate cu autism. Nu renunțați.”

Seara, când copiii adormeau, mă prăbușeam pe canapea și mă uitam la tavan. Uneori, mă întrebam dacă nu cumva Radu a avut dreptate să plece. Dacă nu cumva sunt prea slabă, dacă nu cumva îi fac mai mult rău decât bine. Dar dimineața, când Ana mă lua de mână și Vlad îmi zâmbea, știam că nu pot să-i las. Ei sunt tot ce am.

Prietenii s-au rărit. Unii nu știau ce să spună, alții nu voiau să se complice. Doar Ioana, prietena mea din liceu, venea uneori să stea cu copiii ca să pot merge la cumpărături sau să respir puțin aer curat. „Maria, ești o eroină, dar nu trebuie să fii singură. Lasă-mă să te ajut.” Uneori, ajutorul ei era singura mea gură de oxigen.

Cel mai greu era când Ana avea crize. Țipa, se trântea pe jos, își acoperea urechile și plângea până nu mai avea lacrimi. Vecinii băteau în țevi, unii mă sunau să mă întrebe dacă „totul e în regulă”. Odată, o vecină, doamna Stancu, a venit la ușă și mi-a spus pe un ton tăios: „Poate ar trebui să vă educați copiii, doamnă. Nu e normal să urle așa.” Am închis ușa fără să-i răspund, dar am plâns ore întregi după aceea.

Au fost și momente de lumină. Într-o zi, Vlad a spus pentru prima dată „mama”. Era la terapie, iar terapeuta mi-a făcut semn să mă apropii. Vlad s-a uitat la mine, a zâmbit și a rostit încet: „Mama.” Am izbucnit în plâns, iar terapeuta m-a îmbrățișat. Pentru prima dată, am simțit că nu lupt degeaba.

Am început să scriu pe un forum pentru părinți de copii cu autism. Acolo am găsit oameni ca mine, care înțelegeau ce înseamnă să nu dormi nopți întregi, să te temi pentru viitorul copiilor tăi, să te simți invizibilă în propria viață. Am legat prietenii, am învățat să cer ajutor, să nu mă mai rușinez de lacrimi.

Au trecut trei ani de atunci. Ana și Vlad merg la școală specială, fac progrese mici, dar importante. Radu nu a mai sunat niciodată. Uneori mă gândesc la el, la ce simte, la ce a pierdut. Dar nu-l mai judec. Fiecare are limitele lui.

Sunt încă singură, dar nu mai sunt la fel de speriată. Am învățat să mă bucur de fiecare zâmbet, de fiecare cuvânt nou, de fiecare zi în care copiii mei sunt fericiți. Sunt obosită, dar nu mai sunt înfrântă.

Mă întreb uneori: câți dintre noi trăim cu frica de a fi judecați, de a nu fi suficient de buni? Câți părinți ca mine se simt singuri, deși nu ar trebui să fie? Poate că, dacă am vorbi mai des despre greutăți, am descoperi că nu suntem chiar atât de singuri pe cât credem…