Soțul meu mi-a furat cardul ca să-și ducă amanta în vacanță. Adevărul a ieșit la iveală chiar pe aeroport…

— Unde te grăbești, Vlad? am întrebat, încercând să-mi ascund suspiciunea din voce, în timp ce el își arunca hainele în valiză cu o grabă pe care nu o mai văzusem la el niciodată.

— Am o întâlnire importantă la București, mi-a răspuns fără să mă privească. Mă mințea. Știam asta. De câteva săptămâni, Vlad era tot mai distant, iar telefonul lui era mereu pe silențios, cu ecranul întors în jos. Dar nu voiam să cred că ceva rău se întâmplă. Poate doar oboseala, stresul de la muncă, mi-am spus.

În acea dimineață, când am încercat să plătesc cumpărăturile la supermarket, cardul meu a fost refuzat. Am simțit cum îmi îngheață sângele în vene. Nu era posibil. Salariul tocmai intrase. Am verificat aplicația bancară și am văzut retrageri mari, una după alta, din locuri unde nu fusesem niciodată. Am simțit un nod în gât. Am sunat la bancă, iar operatorul mi-a spus că ultimele tranzacții fuseseră făcute la o agenție de turism și la o cafenea din centrul orașului. Am început să tremur.

Când Vlad a ieșit din baie, l-am privit direct în ochi:

— Vlad, ai idee ce se întâmplă cu banii de pe cardul meu?

A ezitat o fracțiune de secundă, apoi a ridicat din umeri:

— Nu știu, poate e o greșeală la bancă. O să se rezolve.

Am vrut să-l cred, dar ceva în mine s-a rupt. În acea noapte, nu am dormit. Am stat cu ochii în tavan, încercând să-mi amintesc fiecare detaliu din ultimele luni. Zâmbetele lui false, serile în care spunea că rămâne peste program, mesajele pe care le primea și le ștergea imediat. M-am simțit ca o străină în propria mea viață.

A doua zi, am decis să aflu adevărul. Am sunat la agenția de turism, pretinzând că sunt soția lui Vlad și că vreau să confirm rezervarea. Femeia de la telefon mi-a spus, cu o voce caldă:

— Da, doamnă, rezervarea pe numele Vlad Popescu și Irina Stoica este confirmată pentru zborul de mâine dimineață spre Barcelona. Doriți să adăugați și un mic dejun la hotel?

Am simțit cum mi se taie respirația. Irina Stoica. O cunoșteam. Era colega lui Vlad de la birou, cea care râdea mereu prea tare la glumele lui, cea care îi aducea cafea în fiecare dimineață. Am închis telefonul fără să mai spun nimic. Mâinile îmi tremurau, iar inima îmi bătea atât de tare încât aveam impresia că o aud în tot apartamentul.

Nu știu cum am reușit să ajung la aeroport a doua zi. Am luat un taxi, cu ochii umflați de plâns, cu sufletul sfâșiat. M-am ascuns după o coloană, privind cum Vlad și Irina stăteau la coadă la check-in, râzând, ținându-se de mână. M-am simțit mică, invizibilă, umilită. Am vrut să țip, să alerg la ei, să-i fac de rușine în fața tuturor. Dar nu am putut. Am așteptat până când au ajuns la ghișeu.

— Îmi pare rău, domnule Popescu, cardul a fost blocat, a spus recepționera, privind spre Vlad cu o sprânceană ridicată.

— Cum adică blocat? a întrebat el, vizibil iritat.

— Cardul pe care ați făcut rezervarea a fost raportat ca furat. Nu puteți pleca nicăieri până nu clarificați situația cu banca.

Irina s-a uitat la el, panicată. Vlad a început să se certe cu recepționera, iar eu am ieșit din umbră, cu pași hotărâți. M-am oprit lângă ei, privindu-i direct în ochi.

— Poate că ar trebui să-i explici Irinei de ce ai folosit cardul soției tale ca să-i plătești vacanța, Vlad.

Liniștea care s-a lăsat a fost tăioasă. Vlad a încremenit, Irina a început să plângă. Oamenii din jur se uitau la noi, unii șușoteau, alții își întorceau privirea. Am simțit o eliberare amară. Nu mai era nimic de salvat.

— Cum ai putut să-mi faci una ca asta? am întrebat, cu vocea tremurândă. După tot ce am construit împreună, după toți anii în care am fost alături de tine…

Vlad nu a spus nimic. S-a uitat în pământ, rușinat. Irina a încercat să spună ceva, dar am ridicat mâna, oprind-o.

— Nu-mi datorezi nicio explicație, Irina. Dar tu, Vlad, mi-ai distrus încrederea. Mi-ai furat nu doar banii, ci și liniștea, demnitatea, viața pe care o credeam sigură.

Am plecat de acolo cu capul sus, deși în interior eram sfărâmată. În taxi, am plâns în hohote, simțind că totul s-a terminat. Când am ajuns acasă, am găsit un mesaj de la Vlad: „Îmi pare rău. Nu știu ce a fost în capul meu.”

Nu i-am răspuns. Am început să-mi strâng lucrurile, să-mi adun viața de pe jos, bucată cu bucată. Mama m-a sunat, simțind că ceva nu e în regulă. I-am spus totul, iar ea a venit imediat la mine, m-a ținut în brațe și mi-a spus că nu sunt singură.

Au trecut săptămâni de atunci. Vlad a încercat să mă caute, să-și ceară iertare, dar nu am mai vrut să aud de el. Am început să merg la terapie, să-mi regăsesc încrederea în mine. Prietenele mele au fost alături de mine, m-au scos în oraș, m-au făcut să râd din nou. Dar rana e încă acolo, adâncă, nevindecată.

Uneori, noaptea, mă întreb: cum de nu am văzut semnele? Cum de am putut să fiu atât de oarbă? Oare mai pot avea vreodată încredere în cineva? Sau trădarea asta m-a schimbat pentru totdeauna?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Credeți că aș putea să-l iert vreodată pe Vlad? Sau e mai bine să merg mai departe, chiar dacă doare?