Când am aflat de nunta fiului meu de la vecina: Povestea tăcerii din familia Popescu

— Elena, ai auzit? S-a însurat Radu! Vocea stridentă a doamnei Viorica, vecina mea de la etajul doi, m-a izbit ca un trăsnet într-o dimineață de luni, când ieșeam să duc gunoiul. Am rămas cu mâna încremenită pe clanța ușii, simțind cum mi se taie respirația. Radu, băiatul meu, unicul meu copil, însurat? Fără să știu nimic?

— Cum adică s-a însurat? am bâiguit, încercând să-mi păstrez calmul, deși inima îmi bătea nebunește.

— Da, dragă, am văzut poze pe Facebook. O nuntă mică, la primărie. Cu o fată frumoasă, blondă, cred că o cheamă Ioana. Nu ți-a spus?

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Am intrat în casă, am închis ușa și m-am lăsat pe podea, cu spatele lipit de perete. Lacrimile mi-au curs fără să le pot opri. Cum a putut Radu să facă asta? Să nu-mi spună nimic, să nu mă invite, să nu mă lase să-i fiu alături în cea mai importantă zi din viața lui?

Am stat acolo, pe podeaua rece, ore întregi, încercând să-mi adun gândurile. Îmi aminteam de copilăria lui Radu, de serile când îi citeam povești, de zilele când îl duceam la școală de mână. Unde greșisem? Când se instalase tăcerea asta între noi?

Soțul meu, Mihai, a venit acasă pe la prânz și m-a găsit tot acolo, cu ochii roșii și fața umflată de plâns.

— Ce s-a întâmplat, Elena? Cine a murit?

— Radu s-a însurat, Mihai. Și noi n-am știut nimic. Am aflat de la Viorica.

A rămas și el fără cuvinte. S-a așezat lângă mine și a oftat adânc. Între noi și Radu se adunaseră multe nespuse în ultimii ani. După ce a terminat facultatea, a început să vină tot mai rar acasă. Îi reproșam mereu că nu ne sună, că nu ne vizitează, că nu ne povestește nimic din viața lui. El se închidea și mai tare, iar eu, din orgoliu sau din teamă, nu făceam niciun pas spre el. Tăcerea devenise zidul nostru.

— Trebuie să-l sunăm, Mihai. Nu pot să stau așa, să nu știu nimic despre nora mea, despre viața lui. E copilul nostru, orice ar fi făcut.

Mihai a dat din cap, dar știam că și el se teme. Însă nu mai puteam suporta gândul că fiul meu trăiește o viață paralelă, fără noi.

Am format numărul lui Radu cu mâna tremurândă. A răspuns după câteva secunde.

— Da, mamă?

Vocea lui era distantă, rece. M-am simțit ca o străină.

— Radu, am aflat că te-ai însurat. De ce nu ne-ai spus nimic?

A urmat o tăcere apăsătoare.

— Mamă, n-am vrut să vă supăr. Știam că nu o să fiți de acord cu Ioana. Mereu ați avut ceva de comentat despre prietenele mele. Am vrut să fie o zi liniștită, fără reproșuri, fără certuri.

— Radu, eu sunt mama ta. Cum să nu fiu de acord cu fericirea ta? Poate am greșit, poate am fost prea critică, dar nu meritam să aflu de la vecini că te-ai însurat.

— Îmi pare rău, mamă. Așa am simțit atunci. Poate am greșit și eu.

Am simțit că mi se rupe sufletul. Vocea lui era frântă, iar eu nu știam cum să repar tot ce se stricase între noi. Am plâns amândoi la telefon, fără să mai spunem nimic. Doar plânsul nostru a umplut golul dintre noi.

După câteva zile, am decis să merg la el acasă. Nu i-am spus că vin, mi-era teamă că va refuza să mă vadă. Am luat un buchet de flori și o cutie cu prăjituri, așa cum îi plăceau lui când era mic. Am urcat scările blocului cu inima cât un purice. Am bătut la ușă și mi-a deschis o tânără cu ochi mari, albaștri. Era Ioana.

— Bună ziua, sunt Elena, mama lui Radu.

A rămas surprinsă, dar m-a invitat înăuntru. Radu a apărut din dormitor, vizibil stânjenit.

— Mamă, nu trebuia să vii…

— Ba da, Radu. Trebuia. Nu pot să trăiesc cu gândul că nu-mi cunosc nora, că nu fac parte din viața ta. Am venit să vă cunosc, să vă spun că vă iubesc, chiar dacă nu am știut să arăt asta mereu.

Ioana s-a apropiat timidă și mi-a întins mâna. Am simțit că și ea e speriată, că nu știe ce să spună. Am stat la masă, am povestit, am râs, am plâns. Am aflat că Ioana e profesoară, că îi place să gătească, că îl iubește pe Radu. Am simțit că, poate, nu e totul pierdut.

Când am plecat, Radu m-a îmbrățișat strâns. Nu mai făcuse asta de ani de zile.

— Mamă, îți promit că o să încerc să fiu mai aproape de voi. Dar și voi trebuie să mă lăsați să fiu fericit în felul meu.

Am plecat cu sufletul mai ușor, dar și cu multe întrebări. Cât de mult rău poate face tăcerea într-o familie? De ce ne e atât de greu să ne spunem ce simțim cu adevărat? Oare câte mame mai trăiesc aceeași durere ca mine, fără să știe cum să-și recâștige copiii?

Poate că nu e niciodată prea târziu să reparăm ce s-a rupt. Dar oare vom avea curajul să facem primul pas?