Nu pot să mă întorc singură acasă după spitalizare. Ce fac când familia nu mă mai vrea?

— Nu, mamă, nu pot să vin la tine. Am și eu copiii mei, serviciul meu, nu pot să las totul baltă pentru tine, îmi spune Irina la telefon, cu vocea tăioasă, de parcă fiecare cuvânt ar fi o ușă trântită în fața mea. Stau pe marginea patului din salonul de spital, cu geanta pregătită lângă mine, și simt cum mi se strânge inima. Mâine mă externează. Doctorul a spus clar: „Nu puteți locui singură, doamnă Maria. Aveți nevoie de cineva care să vă ajute măcar două săptămâni.” Dar cine? Irina e singura mea fiică, iar de când a divorțat, parcă s-a schimbat. Nu mai are răbdare cu nimeni, nici cu mine, nici cu copiii ei.

Încerc să nu plâng. Nu vreau să mă vadă asistentele, nu vreau să mă simt și mai mică decât sunt. Dar nu pot să nu mă gândesc la cum era altădată, când Irina venea la mine cu flori, cu copiii de mână, și râdeam împreună în bucătărie. Acum, tot ce aud e „nu pot”, „nu am timp”, „nu e treaba mea”.

— Poate poți să stai la vreo prietenă, îmi spune ea, ca și cum ar fi atât de simplu. Dar prietenele mele sunt toate bătrâne, unele mai bolnave ca mine, altele plecate la copii, în străinătate. Pe Viorica n-am mai văzut-o de un an, de când a murit soțul ei. Pe Mariana o sun doar de sărbători, și atunci vorbim despre rețete și vreme, nu despre necazuri.

Mă uit la mâinile mele, tremurânde, cu pielea subțiată de atâta perfuzie. Cum să mă descurc singură? Nici la baie nu pot merge fără să mă țin de pereți. Doctorul mi-a spus că dacă nu am pe cineva lângă mine, risc să cad, să mă lovesc, să ajung iar aici, poate mai rău. Dar cine să mă ajute?

— Doamnă Maria, vă sună cineva la telefon, mă anunță asistenta. E fratele meu, Ion. Are 70 de ani, dar încă mai muncește la țară, la ferma lui mică. — Nu pot veni, soră, am grijă de animale, și nici sănătatea nu mă mai ajută. Poate găsești pe cineva să stea cu tine, o vecină, ceva.

Vecinii mei sunt oameni buni, dar fiecare cu viața lui. Pe doamna Stanciu o văd doar când duce gunoiul, iar domnul Popescu abia se mai ține pe picioare. Nu pot să cer ajutor oricui, nu vreau să fiu o povară. Dar ce alegere am?

În noaptea dinaintea externării, nu pot dormi. Mă gândesc la casa mea, la patul meu, la florile din balcon care sigur s-au uscat. Mă gândesc la Irina, la nepoții mei, la cum ar fi să mă primească măcar pentru câteva zile. Dar știu că nu se va întâmpla. Mă simt ca un copil abandonat, deși am 68 de ani. Mă doare mai tare decât orice operație.

Dimineața, mă îmbrac încet, cu ajutorul asistentei. — Aveți pe cineva care să vă ia? mă întreabă ea. Dau din cap că nu. — Atunci chemăm un taxi. Vă ajut eu cu bagajul.

Ajung acasă și totul e rece. În bucătărie miroase a mucegai, în dormitor e praf pe mobilă. Mă așez pe scaun și mă uit în gol. Nu pot să gătesc, nu pot să mă spăl, nu pot să ies din casă. Mă simt prinsă într-o capcană. Sun la Irina, dar nu răspunde. Sun la Ion, dar nu poate veni. Încerc să sun la primărie, la asistență socială. — Doamnă, avem liste de așteptare, nu avem personal suficient. Poate vă ajută familia, îmi spune o voce plictisită.

Trec zilele greu. Mă hrănesc cu ce găsesc prin frigider, biscuiți, iaurturi, ceai. Mă simt din ce în ce mai slabă. Într-o seară, încerc să mă ridic să merg la baie și cad. Mă lovesc la genunchi, dar nu pot să mă ridic. Stau pe jos, plângând, și mă gândesc dacă așa o să mor, singură, într-un apartament gol. După câteva ore, reușesc să mă târăsc până la telefon și sun la 112. Vin paramedicii, mă ridică, mă ceartă că stau singură. — Nu aveți pe nimeni? mă întreabă unul dintre ei, cu milă. Dau din cap că nu.

Mă duc din nou la spital, pentru câteva zile. De data asta, asistenta socială mă întreabă dacă vreau să merg la un centru de recuperare. — Nu e ca acasă, dar măcar nu sunteți singură, îmi spune ea. Accept, pentru că nu mai am altă soluție. La centru, e curat, dar totul e străin. O doamnă de 80 de ani plânge în fiecare seară după fiul ei, alta nu vorbește cu nimeni. Eu stau la fereastră și mă uit la copacii din curte. Mă gândesc la Irina, la Ion, la prietenele mele. Mă gândesc la toți bătrânii care ajung aici, uitați de familie, de lume.

Într-o zi, Irina mă sună. — Mamă, nu pot să vin, dar ți-am trimis niște bani. Poate îți iei ceva ce-ți place. Nu știu ce să-i spun. Banii nu țin loc de îmbrățișare, de o vorbă bună, de prezență. — Mulțumesc, Irina, îi spun, dar vocea mea sună străină, ca și cum aș vorbi cu o necunoscută.

Mă întreb, în fiecare seară, dacă am greșit undeva. Dacă am cerut prea mult, dacă am fost prea severă cu Irina când era mică, dacă am făcut ceva să merit singurătatea asta. Sau poate așa e viața acum, fiecare pentru el, nimeni nu mai are timp de bătrâni, de părinți, de cei care au nevoie de ajutor.

Oare câți dintre noi ajungem aici, între străini, cu sufletul gol și casa pustie? Ce putem face când familia nu ne mai vrea, când prietenii dispar, când statul nu are soluții? Voi ce ați face în locul meu? Cum ați găsi puterea să mergeți mai departe, când totul pare pierdut?