Am crezut că l-am găsit pe Mihai, dar fericirea era în altă parte

— Nu mai plânge, Ilinca, o să fie bine, mi-a spus bunica, ștergându-mi lacrimile cu colțul batistei ei vechi, brodate cu inițialele mamei. Aveam doar opt ani când mama a plecat dintre noi, iar tata, la nici un an după înmormântare, s-a recăsătorit cu o femeie pe care abia o cunoșteam. M-a lăsat cu bunica într-un apartament de două camere din Drumul Taberei, iar el s-a mutat la țară, în casa noii soții, cu copiii ei.

Îmi amintesc prima vizită la ei, când am intrat pe poarta curții și am văzut-o pe Mariana, noua mea mamă vitregă, zâmbindu-mi larg. — Ilinca, ce bine că ai venit! Hai, vino să-i cunoști pe Radu și pe Ana, copiii mei. M-am simțit ca o musafiră în propria familie, deși Mariana era blândă și copiii mă priveau cu curiozitate, nu cu răutate. Tata părea fericit, dar eu simțeam că nu mai am locul meu acolo.

Anii au trecut, iar vizitele la tata au devenit tot mai rare. Bunica îmi era sprijin, dar și ea îmbătrânea, iar eu mă simțeam tot mai singură. La liceu, am cunoscut-o pe Andreea, care m-a luat sub aripa ei și m-a invitat la petreceri, la cafele, la plimbări prin Herăstrău. Într-o seară de vară, la ziua ei, l-am întâlnit pe Mihai. Avea ochi verzi, râdea cu poftă și părea că nu-i pasă de nimic. M-a întrebat direct: — Tu de ce stai așa retrasă? Nu-ți place muzica?

— Ba da, doar că… nu prea cunosc pe nimeni aici, am bâiguit eu, rușinată.

— Atunci hai să facem cunoștință! Sunt Mihai. Și, din acel moment, parcă lumea s-a luminat. Mihai era atent, mă asculta, mă făcea să râd. Mă simțeam văzută, pentru prima dată după mult timp. Ne-am apropiat repede, iar după câteva luni eram deja împreună.

Bunica era sceptică. — Ai grijă, Ilinca, să nu-ți dai sufletul pe mâna cuiva care nu știe să-l prețuiască. Dar eu nu voiam să aud. Mihai era tot ce-mi dorisem: cald, spontan, plin de viață. Mă lua de mână pe stradă, îmi aducea flori, îmi scria bilețele.

Dar, încet-încet, au apărut umbrele. Mihai devenea gelos fără motiv. Dacă ieșeam cu Andreea, mă suna de zece ori. Dacă întârzia la întâlnire, trebuia să-l aștept fără să comentez. Într-o seară, după ce am refuzat să merg la o petrecere cu el, a țipat la mine pe stradă: — Ești ca toate celelalte, nu-ți pasă de mine! Am plâns toată noaptea, dar a doua zi mi-a adus flori și și-a cerut scuze.

Așa a început un carusel de certuri și împăcări. Prietenii mei s-au îndepărtat, bunica suferea văzându-mă tristă, dar eu mă agățam de fiecare gest frumos al lui Mihai, sperând că va fi ca la început. Când am terminat facultatea, Mihai a propus să ne mutăm împreună. Am acceptat, crezând că asta va rezolva totul.

Primele luni au fost liniștite, dar apoi Mihai a început să lipsească nopțile, să vină acasă nervos, să mă acuze că nu-l înțeleg. Într-o seară, după o ceartă aprinsă, mi-a spus: — Dacă nu-ți convine, pleacă! Am simțit că mi se prăbușește lumea. Am ieșit pe ușă, fără să știu unde mă duc.

Am ajuns la bunica, care m-a primit cu brațele deschise. — Ilinca, nu ești singură. Ai pe cineva care te iubește necondiționat. Atunci am înțeles cât de mult mă rătăcisem, căutând fericirea în altcineva, când ea era, de fapt, în mine și în oamenii care mă iubesc cu adevărat.

Au urmat luni grele. Mihai m-a căutat, mi-a trimis mesaje, a venit la ușa blocului. Am fost tentată să mă întorc, dar am rezistat. Am început să ies din nou cu Andreea, să merg la cursuri de pictură, să mă plimb prin oraș fără teamă. Am reluat legătura cu tata, care, pentru prima dată, m-a ascultat cu adevărat. — Îmi pare rău, Ilinca, că nu am fost acolo pentru tine.

Am plâns amândoi, iar Mariana m-a îmbrățișat. — Ești parte din familia noastră, oricând vrei să vii, ușa e deschisă. Am simțit că, în sfârșit, nu mai sunt o musafiră, ci fiica tatălui meu, nepoata bunicii mele, prietena Andreei, femeia care poate să-și construiască singură fericirea.

Acum, când privesc în urmă, mă întreb: de ce ne agățăm de oameni care nu ne fac bine? De ce ne e atât de greu să credem că merităm mai mult? Poate că răspunsul e simplu: pentru că nu ne-a învățat nimeni să ne iubim pe noi înșine. Voi ce credeți? Ați trecut și voi printr-o poveste ca a mea?