Sunt însărcinată, iar Rareș spune că nu va fi nuntă. Mama lui îi dă dreptate, dar tatăl lui, pentru prima dată, e de partea mea

— Nu vreau să facem nuntă, Ana. Nu acum, nu așa. Vocea lui Rareș era rece, tăioasă, de parcă discuta despre o factură la gaze, nu despre viitorul nostru. Stăteam la masa din bucătăria părinților lui, cu mâinile strânse pe burtica ce începea să se vadă, și simțeam cum fiecare cuvânt al lui mă lovește direct în piept. Mama lui, doamna Lidia, turna ceai în ceștile de porțelan și clătina din cap, aprobându-l fără să mă privească.

— Acum nu se mai face nuntă doar pentru că ai rămas însărcinată, Ana. Lumea s-a schimbat, nu mai suntem ca pe vremea mea, a spus ea, cu vocea calmă, aproape plictisită. Mă uitam la ea și nu-mi venea să cred cât de ușor îi era să mă reducă la o greșeală, la un accident, la ceva ce trebuie ascuns sau ignorat.

Rareș evita să mă privească. De săptămâni întregi, de când i-am spus că sunt însărcinată, tot amânam discuția asta. Eu visam la o familie, la o nuntă simplă, la un început curat. El, în schimb, părea că vrea să mă țină la distanță, să nu-și asume nimic. Îmi venea să țip, să-l zgudui, să-l întreb de ce nu mai e omul pe care l-am iubit. Dar nu puteam. Eram prea obosită, prea rănită.

— Rareș, nu înțeleg… De ce nu vrei? am întrebat, cu vocea tremurândă. Nu cer o nuntă mare, nu vreau rochie albă și lăutari. Vreau doar să știu că suntem o familie, că nu sunt singură în toată povestea asta.

El a ridicat din umeri, evitând să mă privească. — Nu cred că suntem pregătiți. Nu vreau să fac ceva doar pentru că „așa trebuie”.

— Dar nu e vorba doar de tine! am izbucnit. E vorba de copilul nostru, de mine, de tot ce am construit împreună. Nu poți să te ascunzi la nesfârșit!

Mama lui a oftat teatral. — Ana, dragă, nu te mai agita. Rareș știe ce face. Și eu am trecut prin asta, și uite că nu s-a sfârșit lumea. Poate e mai bine așa, să nu vă grăbiți. Nu mai suntem în anii ’80.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Mă simțeam mică, invizibilă, ca și cum tot ce conta pentru mine era o glumă pentru ceilalți. În clipa aceea, ușa s-a deschis și a intrat domnul Doru, tatăl lui Rareș. Nu era genul care să se bage în discuții de familie, dar de data asta s-a oprit lângă masă și ne-a privit pe rând, cu o privire grea, apăsătoare.

— Ce se întâmplă aici? a întrebat, cu vocea joasă.

— Nimic, Doru, discutăm, a răspuns Lidia, încercând să pară relaxată.

— Nu, nu discutăm. Ne ascundem după degete, ca de obicei, a spus el, privind-o pe Lidia, apoi pe Rareș. Ana e însărcinată. Rareș, tu ce vrei să faci?

Rareș a dat din cap, evitând să răspundă. — Nu știu, tata. Nu vreau să mă grăbesc. Nu vreau să mă simt obligat.

— Dar nu ești singurul implicat aici, băiete! a ridicat vocea domnul Doru. Ana e aici, cu copilul vostru. Tu ce vrei să facă? Să crească singură copilul, doar pentru că ție ți-e frică?

Rareș a tăcut. Lidia a încercat să intervină, dar domnul Doru a ridicat mâna, oprind-o.

— Lidia, lasă-mă să termin. Mereu ai avut impresia că dacă nu vorbim despre probleme, ele dispar. Dar uite unde am ajuns. Rareș, nu te-am crescut să fugi de responsabilitate. Dacă nu o iubești pe Ana, spune-i. Dacă nu vrei copilul, spune-i. Dar nu o lăsa să stea aici, să aștepte, să sufere.

Am simțit cum îmi dau lacrimile. Era prima dată când cineva din familia lui Rareș era de partea mea. M-am uitat la el, sperând să văd o urmă de regret, de înțelegere. Dar Rareș părea blocat, prins între frică și neputință.

— Ana, nu vreau să te rănesc, a spus el, în sfârșit. Dar nu pot să mă căsătoresc doar pentru că ai rămas însărcinată. Nu sunt pregătit. Nu vreau să te mint.

— Și eu ce să fac? am întrebat, cu vocea stinsă. Să plec? Să cresc copilul singură? Să mă prefac că nu contează?

Lidia a început să strângă ceștile, evitând să mă privească. — O să te descurci, Ana. Femeile sunt puternice. Și dacă nu e să fie, nu e să fie.

Domnul Doru s-a ridicat brusc. — Nu, nu așa. Rareș, dacă nu ești în stare să fii bărbat, să-ți asumi, atunci spune-i clar. Ana, dacă vrei să rămâi, rămâi. Dacă vrei să pleci, pleacă. Dar nu mai stați în starea asta de incertitudine. E nedrept pentru toți.

Am simțit cum mă sufoc. M-am ridicat de la masă, cu mâinile tremurând. — Nu pot să mai stau aici. Nu pot să aștept la nesfârșit să te hotărăști, Rareș. Am nevoie de cineva care să fie lângă mine, nu de cineva care fuge de orice responsabilitate.

Rareș a rămas tăcut. Lidia s-a uitat la mine cu o privire rece, aproape indiferentă. Doar domnul Doru s-a apropiat și mi-a pus mâna pe umăr.

— Ana, dacă ai nevoie de ajutor, să știi că poți conta pe mine. Nu ești singură, chiar dacă așa pare acum.

Am ieșit din casă cu lacrimile șiroind pe obraji. Afară ploua mărunt, iar fiecare pas pe aleea udă mi se părea un pas spre o viață pe care nu mi-am dorit-o niciodată. Mă gândeam la copilul din mine, la toate visele pe care le aveam, la Rareș, care nu mai era omul pe care îl iubeam. Mă întrebam dacă am greșit undeva, dacă puteam să fac ceva diferit, dacă dragostea chiar nu e de ajuns uneori.

Acum, când mă uit în urmă, nu știu dacă am făcut bine că am plecat. Dar știu sigur că nu meritam să fiu o opțiune, un compromis. Oare câte femei trec prin asta, în tăcere, fără să aibă curajul să spună „ajunge”? Voi ce ați fi făcut în locul meu?