Despărțirea la răsărit: Ultimul meu rămas-bun de la Mihai

— Nu te pot lăsa să pleci, Mihai, nu încă… am șoptit, cu mâna tremurândă pe capacul rece al sicriului. Camera era plină de lumina palidă a lumânărilor, iar mirosul de ceară arsă se amesteca cu parfumul florilor de crin, aduse de sora lui, Ioana. În jurul meu, tăcerea era spartă doar de suspinele mamei lui și de pașii rari ai celor care mai rămăseseră să vegheze. Dar eu nu vedeam și nu auzeam pe nimeni. Eram doar eu și Mihai, așa cum fusesem de atâtea ori, în miez de noapte, când copiii dormeau și grijile zilei păreau departe.

M-am aplecat și am atins ușor marginea sicriului, ca și cum aș fi vrut să-i simt încă o dată căldura palmei. „Ți-ai amintit să închizi gazul la aragaz?” mă întreba mereu, cu un zâmbet ștrengar, înainte să plecăm undeva. Acum, întrebarea lui răsuna în mintea mea, fără rost, fără răspuns. Am închis ochii și am lăsat amintirile să mă invadeze: prima noastră întâlnire, la coada de la pâine, când mi-a zâmbit și mi-a spus că am ochi de chihlimbar; serile în care ne certam pe cine să spele vasele; ziua în care s-a născut Ana, când Mihai a plâns mai tare ca mine de emoție.

— Mamă, vrei să-ți aduc un ceai? a întrebat Ana, cu voce stinsă, din prag. Avea ochii roșii de plâns, iar părul îi era ciufulit, ca atunci când era mică și venea la noi în pat după un coșmar. Am dat din cap, dar nu am putut să-i răspund. Cum să-i spun că nu-mi trebuie nimic, că tot ce vreau e imposibil: să-l mai văd pe Mihai deschizând ochii, să-i aud vocea, să-i simt mâna pe umăr?

M-am ridicat încet și am privit spre fereastră. Afară, noaptea părea fără sfârșit, dar la orizont se ghicea deja o dungă palidă de lumină. Îmi aminteam de diminețile în care Mihai pleca la muncă înainte de răsărit, iar eu îi pregăteam cafeaua și îi puneam în buzunar un bilețel cu un „Te iubesc” scris stângaci. „O să treacă și asta”, îmi spunea mereu când viața ne lovea cu facturi, boală sau griji. Dar acum, cu el plecat, nu știam dacă va mai trece vreodată.

— Nu trebuia să-l lași să muncească atât, a șoptit mama lui, venind lângă mine. Vocea îi era aspră, dar ochii îi trădau durerea. — Dacă mergea la doctor mai devreme, poate… Poate că… S-a oprit, incapabilă să termine fraza. Am simțit cum furia și vinovăția mă cuprind. Am vrut să-i răspund, să-i spun că am făcut tot ce am putut, că Mihai nu voia să audă de doctori, că nu voia să ne sperie. Dar cuvintele mi-au rămas în gât, înghițite de lacrimi.

— Nu e vina nimănui, mamă, a spus Ana, venind lângă noi. — Tata a fost încăpățânat, dar și-a trăit viața cum a vrut. Și ne-a iubit pe toți. Am privit-o și am văzut în ochii ei aceeași durere, aceeași teamă: cum vom merge mai departe fără el?

Mi-am amintit de ultima noastră discuție, cu doar câteva zile înainte să plece. Mihai era slăbit, dar încă încerca să glumească. — Dacă ajung acolo sus, să nu te apuci să schimbi mobila prin casă, a râs el, tu știi că nu-mi place să muti lucrurile. I-am zâmbit, dar în sufletul meu știam că nu va mai fi niciodată la fel. L-am ținut de mână până a adormit, iar când s-a trezit, mi-a spus doar atât: — Să ai grijă de Ana și de Vlad. Și să nu uiți să trăiești, chiar dacă eu nu mai sunt.

Acum, cu el întins în sicriu, cu chipul palid și liniștit, mă simțeam mai singură ca niciodată. Vlad, băiatul nostru, nu venise încă. Era plecat la Cluj, la facultate, și nu reușise să ajungă la timp. Îmi scrisese un mesaj: „Mamă, nu pot să cred… Ajung dimineață. Te iubesc.” Am simțit cum inima mi se rupe în două: pentru Mihai, pentru Vlad, pentru toți anii pe care nu-i vom mai avea împreună.

Pe la patru dimineața, când toți ceilalți adormiseră pe scaune sau pe canapea, am rămas singură cu Mihai. Am început să-i vorbesc, ca și cum m-ar fi putut auzi. — Ți-aduci aminte, Mihai, când am vrut să ne mutăm la oraș și tu ai zis că n-o să ne descurcăm? Și totuși, am reușit. Am crescut doi copii, am trecut prin lipsuri, prin certuri, prin sărbători și zile de post. Am râs, am plâns, am visat împreună. Și acum, ce fac eu fără tine?

Am simțit o mână pe umăr. Era Ioana, sora lui. — Știu că doare, dar trebuie să-l lași să plece, a spus ea încet. — Mihai nu și-ar dori să te vadă așa. Am dat din cap, dar nu puteam să accept. Cum să-l las să plece, când tot ce sunt eu e legat de el?

Zorii au început să lumineze camera, iar umbrele s-au retras încet. Lumea părea să se trezească, dar pentru mine timpul stătea pe loc. Vlad a intrat pe ușă, cu ochii umflați de plâns, și s-a prăbușit lângă mine. — Mamă, am ajuns… Am plâns împreună, fără cuvinte, doar cu durerea care ne unea mai tare ca oricând.

Când preotul a venit să înceapă slujba, am știut că trebuie să-mi iau rămas-bun. M-am aplecat și i-am șoptit lui Mihai la ureche: — Te iubesc. Întotdeauna. Și am simțit, pentru o clipă, că nu sunt chiar atât de singură. Poate că, într-un fel, Mihai va rămâne mereu cu mine, în amintiri, în copii, în tot ce am construit împreună.

Dar cum să merg mai departe? Cum să învăț să trăiesc fără jumătatea mea? Poate că nu există un răspuns. Poate că tot ce pot face e să încerc, zi de zi, să nu uit să trăiesc, așa cum mi-a cerut el. Voi reuși vreodată să-l las cu adevărat să plece? Sau va rămâne mereu o parte din mine, la fiecare răsărit, la fiecare început de zi?