Ultima zi la magazinul de feronerie: povestea lui Gheorghe

— Tata, nu mai are rost să mergi azi. Ești obosit, ai 88 de ani, lasă-i pe alții!
Vocea Ioanei, fiica mea, răsuna din bucătărie, dar eu deja îmi legam șireturile, cu mișcări lente, dar încă sigure. Mă uitam la mâinile mele, bătătorite, cu pielea subțire ca hârtia, și mă întrebam dacă, într-adevăr, azi era ziua în care trebuia să mă opresc.
— Ioana, magazinul nu se deschide singur. Și nici nu se închide fără mine, am murmurat, încercând să-mi ascund emoția.

Am ieșit pe ușă, simțind răcoarea dimineții de aprilie. Satul era liniștit, dar eu știam că, la ora opt fix, primul client va apărea, ca în fiecare zi din ultimii șaptezeci de ani. Am deschis magazinul, mirosul de lemn vechi și vopsea m-a izbit în piept, ca o amintire vie a tinereții mele.

Când am început aici, în 1954, eram doar un băiat de 18 ani, proaspăt ieșit din război, cu vise mari și buzunare goale. Domnul Vasile, patronul de atunci, m-a primit cu brațele deschise. „Gheorghe, dacă vrei să muncești, aici ai locul tău”, mi-a spus. Și am rămas. Am văzut magazinul trecând prin comunism, prin lipsuri, prin revoluție, prin anii ’90 când totul părea că se destramă. Dar eu am rămas.

Astăzi, însă, ceva era diferit. Colegii mei, mai tineri cu zeci de ani decât mine, mă priveau altfel. Maria, casiera, mi-a adus o cafea și mi-a zâmbit trist.
— Gheorghe, azi e ultima ta zi, nu?
Am dat din cap, încercând să nu mă uit la ea.
— Nu știu dacă sunt pregătit, Maria. Ce o să fac eu acasă, toată ziua?
Ea a oftat.
— Poate e timpul să te gândești și la tine, nu doar la magazin.

Clienții au început să vină. Bătrânul Ilie, care cumpără mereu cuie pentru gardul lui vechi, mi-a strâns mâna cu putere.
— Gheorghe, fără tine, magazinul ăsta nu mai e la fel.
Un copil, Andrei, a venit cu mama lui să cumpere o lanternă. S-a uitat la mine cu ochii mari.
— Tu ești domnul care știe tot despre șuruburi?
Am zâmbit.
— Da, băiete. Dar de mâine, va trebui să întrebi pe altcineva.

Pe la prânz, a venit și primarul, cu o diplomă și un buchet de flori. Toată lumea s-a adunat în magazin, chiar și cei care nu mai trecuseră pe aici de ani de zile. Au început să-mi spună povești despre cum i-am ajutat, cum am dat cu împrumut, cum am reparat gratis o clanță sau am dat sfaturi despre cum să bată un cui fără să-și lovească degetele.

Dar în sufletul meu era o tristețe grea. Ioana a venit și ea, cu lacrimi în ochi.
— Tata, ți-ai dat viața pentru magazinul ăsta. Dar pentru noi? Pentru tine?
Am simțit cum mă strânge inima. Am muncit să nu le lipsească nimic, dar am lipsit de la multe: serbări, aniversări, chiar și la înmormântarea mamei am ajuns târziu, pentru că nu avea cine să deschidă magazinul.

Seara, când am tras obloanele pentru ultima dată, am rămas singur în magazin. Am trecut cu mâna peste tejghea, am atins rafturile, am închis ochii și am ascultat liniștea.

— Gheorghe, ai făcut destul, mi-am spus în șoaptă. Dar oare chiar așa e?

Acasă, Ioana m-a așteptat cu ciorbă caldă și o privire blândă.
— Tata, hai să mergem mâine la plimbare. Să vezi și tu cum e lumea dincolo de magazin.
Am zâmbit, dar în sufletul meu era furtună.

Mă uit la mâinile mele și mă întreb: dacă nu mai sunt „Gheorghe de la feronerie”, cine sunt eu? Am trăit pentru muncă, dar oare am trăit cu adevărat? Poate că nu e niciodată prea târziu să aflu răspunsul.

Voi ce ați face dacă, după o viață întreagă de muncă, ați fi nevoiți să vă reinventați? Ce rămâne, de fapt, după noi?