Casa în care nu locuiește nimeni

— Vasile, trebuie să înțelegi… E casa prea veche, mi-a spus Cătălin, în timp ce-și trăgea nervos mânecile tricotate pe sub geaca scumpă, plimbându-se de colo-colo, printre aceleași pereți care încă miroseau a vopsea proaspătă de Paște.

Eu m-am sprijinit cu spatele de frigider, simțind cum urcă în mine acea umilință surdă transformată din ciudă-n neputință. Îl priveam pe Cătălin, ginerele meu, cum se eschiva de orice implicare de când au venit să stea la noi după nuntă. Irina, fiica mea, nu schița nimic – era mereu de partea lui. Fata care odinioară mă ajuta la curățenia de primăvară, care râdea, care se punea cu mine la taclale seara la ceai. O vedeam cum își mușcă buza și ține ochii în tăcere spre podea.

— Ce nu-ți place aici? am încercat cu vocea tremurândă și am sfârșit într-un hohot scurt, ironic.

— Tată… nu vreau să te superi, dar nu simt că e casa noastră. E plină de amintiri, e mică, e… spune el și dă din umeri, de parcă toată povara unei istorii moarte zace pe pereții tencuiți de mine și de Ana, răposata soție.

Momentele astea m-au aruncat direct într-o prăpastie de nesiguranță. Mi-e greu să admit, dar niciodată nu mi-a fost mai teamă să nu fiu „de prisos”. Mereu m-am mândrit că am ridicat casa asta cu propriile mele două mâini, pe vremea când se obțineau greu materialele, iar zilele erau mai lungi decât foamea. În fiecare colț simt răsuflarea trecutului nostru, a muncii noastre, a acelei ierni când m-am îmbolnăvit rău și Ana îngheța cu mine, doar ca să nu mă lase singur.

— Vasile, lui Cătălin nu-i place casa, trebuie să-l înțelegi… Irina a continuat discuția într-o seară, când Cătălin lipsise – scosese un «ciorap» cu prietenii la terasă în centru.

— Dar voi ați stat vreodată cu adevărat aici? Voi, nu eu, nu mama voastră? Eu vă las întregul…

Dar n-am apucat să termin; a oftat și atât, ca și cum cuvintele mele aveau să rămână mereu suspendate în încăpere, nerezolvate.

Câteva zile am evitat să dau ochii cu ei. Dormeam iepurește, în camera mea, tresărind la fiecare trosnitură de mobilă. Simțeam că se uită la mine ca la o problemă nerezolvată, ca la o piedică. Pe de altă parte, mă gândeam: dacă aș vinde casa, unde mă duc? Cine mă ia pe mine, bătrân și singur? Să fiu chiriaș la bătrânețe? Parcă n-aș fi muncit o viață, parcă nu mi-aș fi sacrificat sănătatea.

Într-o după-amiază mohorâtă de martie, când ploua cu ghețuș, am auzit pași grăbiți spre ușa de la stradă. Era Cătălin cu tatăl lui, nea Ghiță. Am rămas în bucătărie, ascultând să văd dacă aud scandal sau șoapte.

— Hai, dom’ Vasile, e ca pe vremuri! Să faceți pasul!— mi-a spus nea Ghiță, dând să se așeze pe scaun. Ce dacă e casa dvs? Uite, vă iau eu cu ai mei la Brăila, avem spațiu, stăți la noi, vă îngrijiți.

M-am ținut tare, dar am simțit cum mă ia cu amețeală. Cătălin, râzând fals, a încercat să condimenteze atmosfera:

— E mai simplu, tata, dacă vinde dom’ Vasile rapid… Scoatem bani buni și ne luăm apartament în centru, nou, cu lift și terasă!

N-am putut răspunde decât uitându-mă lung la Irina, care se ferea să mă privească în ochi.

Nopțile au început să devină un calvar, iar zgomotele lor, când se certau în șoaptă să nu mă audă, mă zgâriau pe creier. Am început să mă simt ca un bun de aruncat la gunoi, inutil… Mă întrebam dacă nu cumva eu mă agățam de niște iluzii. Nu era nimeni să mă asculte real și sincer.

Într-o sâmbătă, m-am dus la cimitir. M-am așezat lângă mormântul Anei și-am stat cu capul pe piatra rece. Șopteam:

— Ce-ai face tu, mamă, dacă ai mai fi aici? Săraca, sigur m-ar pune la punct, mi-ar zice „lasă-i, că-s copii, au dreptul la viața lor”. Dar dacă ar fi văzut cum Cătălin mă ignoră, cum nu șterge praful, cum n-a pus nicio fotografie de când a venit, cum nici măcar nu a vrut să planteze trandafiri lângă gard, că „nu-i al lui terenul”… Poate ar fi simțit și ea durerea asta sfâșietoare.

Mă întorceam cu pași grei acasă după astfel de vizite. Într-o seară ploua zdravăn iar am intrat leoarcă și mi-am dat seama că ușa era încuiată. Sunasem de două ori. Când mi-au deschis, s-au mirat, chipurile nu m-au auzit.

— O să-ți iei și tu cheia nouă dacă ne mutăm! Au râs ironic.

Atunci, ceva din mine s-a rupt. Nu mai știam dacă să vorbesc, să țip sau să tac.

Au urmat discuții interminabile, cu avocați, cu evaluatori, cu vecini care bârfesc pe la porți.

— Dom’ Vasile, să nu vă faceți de râs, e casa bătrânească, nu se vinde, nu vă lăsați! spunea tanti Dorina, care mă știa de pe vremea când săpam la fundație. Dar Cătălin și Irina erau altă generație, n-aveau răbdare. Ei voiau apartament cu centrală, să nu miroasă a mămăligă, să nu aibă noroi la scara blocului.

Cel mai tare mă durea că Irina mă evita. Odată m-a găsit pe bancă, în curte:

— Tată… te rog să nu o iei personal. Noi vrem și noi să trăim ca lumea.

— Dar aici nu-i „ca lumea”? Ce-am făcut eu toată viața, nu a fost „ca lumea”?

A început să plângă și s-a retras, rușinată. Cred că primul semn că nu mai există dialog a fost tăcerea ei apăsătoare, din ce în ce mai lungă.

Zilele treceau tot mai greu. Timpul parcă se dilata. Oamenii mă priveau pe stradă ciudat, deja zvonul se răspândise. Toți așteptau să „scap” de casă, să văd, probabil, cum mă sfârșesc într-o ultimă umilință și mă mut pe la case de bătrâni.

A venit și ziua în care evaluatorul, un tip banal, în blugi și cu telefonul lipit de față, a bătut la ușă preț de două minute, a măsurat rapid, s-a holbat neatent și a zis o sumă. Cătălin jubila; Irina părea amărâtă, dar nu zicea nimic.

La notar, când am iscălit hârtiile, mi s-a făcut rău. Nu știu cine m-a sprijinit să nu cad, dar n-am prins nimic. Am ieșit pe stradă ca prin vis și m-am uitat înapoi la casa pe care n-o mai privisem niciodată de la distanță. Pentru Cătălin și Irina, părea începutul unei vieți noi. Pentru mine, era, de fapt, sfârșitul.

Acum stau cu un rând de haine la nepotul Gabi, într-un apartament unde nu cunosc nici-un perete, niciun vecin. Irina mă sună să mă întrebe dacă sunt bine, dar știe că nu-i răspund cu adevărat.

Există oare loc în lumea asta pentru oameni ca mine, după ce le dăruim copiilor noștri tot ce am fost? Ori suntem buni doar atâta vreme cât avem ceva de oferit – iar când se termină, ne aruncă, precum obiectele vechi de mobilier?

Eu am pierdut nu doar o casă, ci și un rost. Dar dacă aș putea să vă întreb – voi ce ați face în locul meu?