De ce sunt crenvurști pe masă, nu chiftele? – Povestea unei familii pe marginea schimbării

— De ce ai pus crenvurști pe masă, Ileana? Zic, fără să clipesc, încercând a nu ridica tonul, deși tot ce simt în mine e un amalgam de iritare și o ciudată tristețe. Mă uit la farfurie — nimic nu pare la locul lui. Copiii nu mai sunt acasă, sufrageria răsună a gol, iar masa de cină, odinioară scena zgomotoasă a certurilor, râsetelor și poveștilor, acum nu-i decât o tablă rece, pe care două farfurii par abandonate.

Ileana suspină, fără să-mi răspundă deodată. Răsucește un șervet între degete și mă privește fugitiv, ca și cum ar vrea să întrebe ce s-a rupt între noi, însă nu îndrăznește.

— Nu mai e nimeni care să ceară chiftele, Marian, șoptește, aproape sfioasă.

Daria m-ar fi strigat deja din camera cealaltă, urlând că iar am fiert prea multă mazăre. Răzvan ar fi trântit ușa, aruncându-și ghiozdanul pe colțul canapelei, întrebând dacă mai avem tartă cu mere. Fără ei, liniștea e intolerabilă. Trăim ca doi străini deghizați în fiecare seară în cuplu.

Mă ridic brusc de la masă, parcă să scap de senzația de-abandon, dar ceea ce evadez e mai mult decât o cină ratată — fug de gândul că viața noastră s-a subțiat, ca o pânză veche, între două respirații. Cât timp au avut copiii nevoie de noi, eram cineva; eram părinții lor. Cine suntem acum?

— Poate voiai să facem frigărui… bombăn eu, încercând să ascund cât de rău mă simt pentru că am reacționat atât de aspru. De fapt, mi-e dor de certurile de la masă şi de gălăgia blândă a casei.

Ileana strânge buzele, privindu-mă direct, cu ochii umezi de nemărturisiri adunate. — Mereu găsești ceva de comentat. Parcă niciodată nu pot nimici pe placul tău. Răzvan mi-ar fi spus: ‘Lasă, mamă, e perfect așa!’ Dar tu…

Vocea i se rupe, iar eu mă simt mai mic decât am fost vreodată. Mă așez lângă ea, dar nu pun mâna, nu știu dacă e ce trebuie să fac, nu mai știm nimic unul despre celălalt.

E ciudat cât de mult poți trăi cu un om și totuși, să-l simți străin când liniștea ocupă spațiul care altădată era plin de glasurile copiilor. După plecarea lor, parcă am început să stăm mai mult pe telefoane, să evităm discuțiile importante, să vorbim tot mai mult despre facturi, despre E-urile din reclame și să tăcem lung la știri. Nimeni nu vorbește despre singurătatea care ne înconjoară.

Seara continuă fără să ne putem reconcilia — o tăcere amară, plutind peste masa pe care stau încă farfuriile aproape neatins. Mă gândesc la Daria, care locuiește acum la Cluj, și la Răzvan, plecat la Timișoara. M-au sunat săptămâna trecută, dar convorbirile au fost scurte: ‘Ce faceți? Sunteți bine? Am treabă, te sun mai târziu, tata.’

Noaptea mă perpelesc în pat. Între cearșafurile reci, o aud pe Ileana suspinând ușor, crezând că dorm. A doua zi dimineață, retrag nervoasă de cafea, încerc să pornesc o conversație:

— Ce-ai vrea să facem azi, Ileana? Să ieșim la o plimbare pe malul lacului? Să mergem la o piesă de teatru?

Ridică din umeri — e clar că nu are chef să vorbească. Sau poate nu are chef de mine? Nu știu dacă frica asta mi se citește pe față, dar nici nu pot să las lucrurile așa. Pentru prima dată după mult timp, decid să-mi deschid inima:

— Ileana, ți-e dor de ei? De ce nu-i chemăm acasă un weekend? Tare aș mai vrea să…

— Nu mai vin… Nu mai sunt copii, Marian. Au viețile lor, casele lor, grijile lor. Și, să fiu sinceră, mă simt invizibilă de când au plecat. Nici tu nu mă vezi cu adevărat. E ca și cum am murit odată cu vâltoarea din casă.

Tac, pentru că nu am răspuns la asta. Și da, o văd altfel. Nu mai e mama plină de energie care se grăbea între două ghiozdane și ture la supermarket. E mai obosită, mai tăcută, și abia acum îmi dau seama cât de greu trăiește: fără scop, fără planuri, fără visuri pe termen scurt.

Începusem să mă cert cu ea din prostie; nu despre crenvurști era vorba. Era despre teamă, disperare, dorința de a regăsi acel sens pe care plecarea copiilor ne lăsase fără el.

După ce plecăm la plimbare — tăcuți, dar cumva mai apropiați — ne oprim pe o bancă lângă lac. Un băiețel aruncă pietricele în apă. O familie tânără râde în jurul nostru. Îl privesc și mă întreb dacă eram și noi așa, cândva. Același râs, aceleași certuri mici.

— Crezi că mai găsim vreodată ceva de împărțit, Marian? zice Ileana, cu o tristețe resemnată.

— Nu știu… Dar, dacă nu încercăm, ce rost mai are tot restul?

Vine seara și, pentru prima oară după mult, apuc să o țin de mână, ca odinioară. Cred că nu există răspunsuri clare pentru ce urmează, dar simt că dacă nu avem curaj să recunoaștem golul, nu-l vom putea umple nicicând.

Mă uit la ea și rostesc, aproape fără să vreau: Poate că toată viața ne-am pregătit să fim părinți. Dar după ce rămânem doar noi, avem curajul să ne reînvățăm pe noi înșine? Voi ce-ați face dacă ați simți că viața de familie s-a dus și singurătatea vă apasă?