Nu Pot Duce Pe Umerii Mei Problemele Tietei Maria. Mama Are Nevoie de Mine Acum.

— Nu se mai poate, Cecilia! Nu pot să am grijă și de mama, și de Maria… Tu ești sora ei, fă și tu ceva!

M-am trezit cu vorbele acestea răsunând în minte, deși Maricel, fratele meu, le aruncase doar cu o seară înainte. Era vineri, iar ceasul abia arăta șapte. Geamul, aburit ușor, lăsa să se strecoare frigul. Pe hol, mama, cu trupul ei subțire, se mișca cu pași mărunți, iar eu rămăsesem încă pe marginea patului, strângând cearșaful între degete.

De când tata a murit, toată povara căminului nostru a căzut pe umerii mei. Mama n-a fost niciodată o femeie puternică, ci mai degrabă fragile, cu o inimă mare și grijulie, dar cu sănătatea șubredă. A trecut de șaptezeci de ani, iar articulațiile îi pocneau la fiecare pas. Și totuși, de fiecare dată când cineva din familie avea o problemă, tot la mine veneau — la Cecilia, fata cea mare.

În ultimele luni, mătușa Maria, sora mamei, i-a dat nenumărate bătăi de cap: s-a plâns că se simte singură, că îi curge acoperișul, că nu mai vede bine, că nu poate să mai iasă din casă. Iar eu, mereu între două drumuri, între gospodăria mamei și propria mea familie, nu mai știu încotro să apuc.

În acea dimineață, am găsit-o pe mama pregătindu-și ceaiul, cu palmele tremurânde. M-am apropiat de ea și am întrebat-o blând:
— Ție cum îți mai merge, mamă? Te mai dor picioarele?

Mi-a răspuns cu voce joasă, evitându-mi privirea:
— Lasă, Cecilia, mergem înainte… Maria iar a sunat? Săraca de ea, e greu să fii singur…

Am oftat adânc, de parcă adunam aer pentru tot restul zilei. Nu puteam să-mi cert mama că are suflet bun, dar fiecare gest de empatie pentru mătușa Maria însemna, pentru mine, încă o zi pierdută între trenuri și microbuze, între două sate și trei case care n-au avut niciodată destulă dragoste sau liniște.

Seara, am sunat-o pe verișoara Ramona, fiica Mariei, s-o întreb ce are de gând. Ea mi-a răspuns scurt, de parcă eu aș fi avut tupeul să le cer prea mult:
— Cecilia, tu stai aproape. Eu am copiii mei, serviciu, nu pot ajunge tot timpul. Fă tu ceva, te rog!

Mi-au dat lacrimile, nu de supărare, ci de neputință. Mă înecam în propriile mele gânduri: de ce trebuie să port pe umeri toate greutățile? De ce nu putem, ca familie, să fim fiecare un pic responsabil? Știam, însă, că n-aveam cui să las povara.

În weekend am hotărât să merg la Maria, în vechea casă părintească, pentru a discuta față în față. O casă dărăpănată, cu ferestrele crăpate și uşa care scârțâia la fiecare atingere. Maria stătea în camera copilăriei mele, pe marginea patului, cu șalul gri strâns pe umeri, privind pe geam în gol. Mi-a zâmbit când am intrat, dar chipul ei trăda disperare.

— Cecilia, dragă, nici nu știi cât mă bucur că ai venit! Nu mă simt bine deloc… Și atât de frig e noaptea!

Am strâns-o în brațe, cu aceeași grijă ca față de mama. Apoi, cu glas domol, mi-am făcut curaj să-i spun:
— Maria, nu poți să stai așa. Trebuie să te muți. Nu ai cum să rămâi singură. Ramona nu poate avea grijă de tine, și nici eu, sincer, nu mai am putere pentru toți. Mama e și ea bolnavă…

S-a uitat lung la mine, în ochii mei deja plini de nesomn și frustrare.
— Ce să fac, Cecilia? Unde să mă duc? Casa asta e tot ce am. Nu vreau să fiu o povară pentru nimeni, dar nici singură nu pot rămâne.

Între timp, în interior, mi se dădea o bătălie. Să las totul baltă și să iau asupra mea încă o povară? Să o rog pe mamă să accepte venirea Mariei la noi, deși știam că nici ea nu are loc, nici liniște? Sau să găsim o azil pentru Maria, deși ideea o sperie de moarte?

În trenul spre casă, privind câmpurile pustii, mi-am adus aminte de tata, cum spunea mereu: „Nu poți să iei toată lumea în spate, Cecilia”. Atunci nu-l pricepeam, dar acum îi simțeam vorba ca pe un ghimpe. Ajunsă acasă, m-am trântit pe scaun și am închis ochii. Copiii mei mici — Anda și Vali — alergau prin sufragerie, iar soțul meu, Viorel, mi-a întins o cană de ceai:

— Ce-ai să faci, iubita mea? Nu poți să te împarți la infinit. Mama ta are nevoie de tine cel mai mult…

L-am privit cu ochii plini de lacrimi și am șoptit:
— Știu… Dar cum să lași un om singur? E sora mamei… Cum să aleg între ce e corect și ceea ce pot duce?

Din acea noapte, nu am mai dormit bine. M-a urmărit imaginea mătușii tremurânde sub pătura subțire, dar și chipul împăcat al mamei mele când îi puneam comprese la genunchi. Gândurile astea mă zdrobeau, și în diminețile acelea întunecate din noiembrie simțeam că sufăr pentru toți.

La ultima discuție de familie, am încercat să le explic fraților și verilor:
— Nu putem pretinde că totul se rezolvă de la sine! Mama, la șaptezeci de ani, are nevoie de mine ca niciodată. Nu mai pot să mă ocup și de Maria… Ramona, tu ești fiica ei, trebuie să preiei partea ta de responsabilitate.

Ei s-au privit între ei, dar nimeni nu a zis nimic. M-am simțit singură, ca niciodată.

Acum, după luni de negocieri și frământări, Maria s-a mutat, în sfârșit, la Ramona, iar eu pot, în sfârșit, să respir lângă mama mea, fără să mă simt vinovată. Însă nu pot să nu mă întreb: de ce, în familie, sarcinile niciodată nu se împart cu adevărat și mereu cineva ajunge să ducă totul pe umeri? Voi ce-ați face dacă ați rămâne singuri cu două suflete în grija voastră și nimeni n-ar părea să înțeleagă durerea voastră?