Printre Oglinzi Sparte: Povestea Dinei

— Dina, iar te-ai încăpățânat să porți cămașa aia ciudată! Nu vezi că râde lumea de tine? Te-ai uitat în oglindă? strigă mama, trântind ușa camerei de parcă ar fi vrut să-mi strivească și speranțele de a fi altfel.

M-am așezat pe marginea patului, cu degetele strânse pe tivul cămășii albastre, cumpărate dintr-un târg din Obor. Nu era doar o cămașă – era, poate pentru prima dată, o alegere a mea, un detaliu prin care încercam să spun lumii cine sunt. Din bucătărie se auzea deja vocea tatălui, mohorâtă:

— Las-o, Simina, că tot nu se prinde de vorbă bună! N-ai văzut? E toată ziua cu nasul în cărți și vise.

Mi-am apăsat fruntea în palme. De zece ani, de când tata s-a întors din Italia plin de oboseală și frustrări, nimic din cine eram eu nu mai părea a conta. Doar notele, viitorul „de om serios”, să nu cumva să devin „o rușine a satului”.

Mi-l amintesc pe fratele meu, Paul, privindu-mă ironic, cu jumătate de zâmbet:

— Ce te tot chinui, Dina? Tu nu vezi că nu se potrivește? Ai fi fericită dacă ai fi ca Andreea, nu? Să nu ieși din cuvântul lor…

Avea dreptate într-un fel. Andreea, verisoara mea, era exemplul perfect: discreetă, silitoare, niciodată împotrivă. Dar eu? Tot ce făceam, toate visurile mă trădau chiar și atunci când încercam să mă ascund. Am simțit cum presiunea așteptărilor mă strivește ca pe un fir de iarbă sub cizme grele, iar fiecare „De ce nu poți fi ca X?” tăia un alt colț din cine eram.

La liceu, mă ascundeam în bibliotecă printre cărți, acolo unde nimeni nu-ți cere să fii altcineva decât cititor. Acolo, profesoara de română, doamna Ioniță, mă întreba mereu ce cred, nu ce trebuie să răspund. Într-o după-amiază, mi-a spus în șoaptă, departe de ceilalți:

— Dina, știi, oamenii se tem de ce nu înțeleg. Dar să nu lași frica lor să-ți răpească curajul de a fi cine ești.

M-au ajutat cuvintele ei, dar nu destul încât să fac față nopților când mă uitam la tavan și mă gândeam: dacă toți din jurul meu mă văd greșit, poate chiar așa și sunt. Poate nu merit să fiu „văzută” decât atunci când joc după regulile lor.

După un an, situația a devenit explozivă. Era un Crăciun tensionat, cu luminile care pâlpâiau șovăielnic, parcă temătoare să se stingă, și cu masa încărcată, dar cu sufletele goale. Paul, venit și el acasă din București, a început s-o certe pe mama:

— Dă-i pace, mamă, nu vezi că Dina e bine așa cum e? Poate tu nu vrei s-o vezi… Poate nici tata nu vrea, dar ce rost are să ne mințim?

Tatăl meu a bătut cu pumnul în masă și vocea i-a tăiat aerul ca o lamă:

— Să n-aud! În casa mea, respectăm niște reguli! Cine nu se conformează, poate să plece!

Am simțit un fior de groază și libertate în același timp. Îmi imaginam cum strâng câteva haine într-un rucsac și închid ușa în urma mea. Dar n-am avut curajul atunci… Nu încă. Când i-am văzut ochii umezi ai mamei, am înțeles că nici ea, nici tata nu-și doreau să nu mă mai recunoască drept fiica lor, dar nici nu puteau să mă vadă pe deplin.

Noaptea aceea, printre lacrimi și suspine, a fost prima oară când am scris în jurnal: „De ce doare atât de tare să fii cine ești? De ce nu reușesc să mă văd cu ochii mei, fără să țin cont de privirile lor pline de judecată?”

Pe măsură ce am crescut, am învățat să-mi inventez scuze. M-am angajat part time, ca bibliotecară, mi-am găsit un mic grup de prieteni cu aceleași ciudățenii: Daria, visătoare și rebelă, și Victor, cu o poveste la fel de încâlcită. Seara, la un ceai, ne confesam spaimele și frustrările. L-am întrebat într-o noapte:

— Tu nu simți că te pierzi când trebuie să fii cine vor părinții tăi?

Victor a zâmbit trist. — Mă pierd zilnic. Dar ceva din mine tot refuză să moară.

De fiecare dată când încercam să mă apropii de părinții mei, dădeam de un zid rece. Fiecare subiect personal sfârșea în comparații, temeri pentru viitor, lipsă de sprijin real. Eram ca două echipe pe un teren comun, dar cu reguli opuse.

Am dat Bacalaureatul cu sufletul strâns, cu gândul că poate dacă iau o notă mare, mă vor privi altfel, altcineva – așa cum îmi doream. Când am adus acasă diploma, mama a zâmbit, dar tata a ofteat:

— Poate te faci, totuși, învățătoare, nu? E un drum sigur, nu ca prostiile astea ale tale cu cărțile de povești.

Atunci m-a săgetat în piept. Visul meu era să scriu, să studiez literatură, să trăiesc printre idei, nu printre facturi și reguli vechi de când lumea. Am încercat să-mi găsesc locul, dar de fiecare dată părea că pășesc pe o buclă nesfârșită: te naști, te conformezi, te pierzi de sine, îmbătrânești, judeci pe alții, și tot așa.

Ajunsă studentă la Litere, la Cluj, am respirat pentru prima dată aerul libertății, dar mereu cu teama că-i o iluzie. Mă întorceam acasă cu sfială, și fiecare week-end începea cu aceeași întrebare:

— Și, Dina, ce-ai mai făcut bun?
— Am primit o bursă. Profesorul m-a recomandat pentru un eseu…

Dar nu era niciodată suficient. „Bravo, dar să știi că la urmă tot contează să ai un loc de muncă adevărat”, spunea tata, iar mama se uita la mine ca la o necunoscută.

Am încercat să le spun odată, cu voce tremurândă:

— Ați încercat vreodată să mă vedeți așa cum sunt, nu cum vreți voi să fiu?

N-a urmat liniște, ci un val de reproșuri. Mama a izbucnit în lacrimi:

— Dar eu nu vreau decât să fii fericită și să nu te chinui ca mine! Eu nu vreau să suferi pentru încăpățânarea ta…

Și atunci am știut: mă iubesc pe cât pot, dar nu pot iubi ceea ce nu înțeleg. Și nici nu mă pot vedea cu adevărat. M-am simțit atunci cu adevărat singură — nu pentru că eram respinsă, ci pentru că eram invizibilă, ca o fantomă care încă trăiește între dorința de a fi recunoscută și teama de a nu mai aparține deloc.

Am început să-mi construiesc propria viață — locul meu, cuprins între colțurile unei cărți și luminile subțiri ale serilor de toamnă în Cluj, printre oameni care nu mă cunoșteau, dar mă vedeau. Acolo m-am regăsit treptat. Dar rana a rămas, pulsatilă, ori de câte ori deschid ușa casei părintești, unde mirosul de ciorbă se amestecă cu așteptările nespuse.

Astăzi, scriu aceste rânduri întrebându-mă: care e prețul să fii cu adevărat „văzut”? Ce e mai dureros — să fii ignorat sau să renunți la cine ești, doar ca să fii înțeles superficial? Poate, la capăt, fiecare dintre noi trebuie să aleagă de care singurătate să nu fugă…