Le-am deschis ușa casei mele ca să-i ajut, dar ginerele meu a ajuns să mă trateze ca pe o servitoare în propriul apartament
„Doamna Mariana, dacă tot sunteți acasă, puteați măcar să spălați și tigaia aia, că s-a întărit sosul pe ea.”
Am rămas cu mâna pe clanță și cu sacoșa de la piață atârnând greu de braț. M-am uitat la Cătălin, ginerele meu, și pentru câteva secunde chiar n-am știut ce să spun. Era întins pe canapea, cu telecomanda în mână, iar pe masă erau două farfurii murdare, firimituri și o cană de cafea lăsată fix pe fața de masă bună.
În casa mea.
„Poftim?” am zis încet.
Nici măcar nu s-a ridicat.
„Am zis că dacă tot erați prin bucătărie… Se putea face puțină ordine. Că vine omul obosit de la muncă și…”
Atunci am simțit cum mi se urcă sângele în obraji. Nu de la efort. De la rușine și furie. Fiica mea, Andreea, era în dormitor și a ieșit exact când tăcerea devenise grea.
„Cătălin, te rog…” a spus ea, dar fără vlagă, de parcă știa și ea că lucrurile merseseră prea departe de mult.
Totul începuse cu un an înainte, când Andreea m-a sunat plângând. Nu mai puteau plăti chiria. Rate, facturi, joburi nesigure. Ea lucra la un salon și banii veneau ba da, ba nu. El schimbase două locuri de muncă în șase luni și mereu avea o explicație. Șefii erau nedrepți, colegii îl invidiau, programul era prost. Mereu altcineva era de vină.
„Mamă, stăm doar câteva luni, până ne punem pe picioare”, mi-a zis.
Cum să nu-mi primesc copilul? Am zis da fără să clipesc. Aveam apartament cu trei camere, eu stăteam mai mult în bucătărie și în camera mea. Mi-am spus că o să fie greu puțin, dar trece.
La început chiar a fost liniște. Andreea mă mai ajuta la mâncare, mai dădea cu aspiratorul, mai aducea câte ceva din salariu. Cătălin era politicos. Prea politicos, acum că mă uit înapoi. Din ăla care te strigă „doamna Mariana” și îți zâmbește, dar nu ridică nici măcar un pahar de pe masă.
Încet, lucrurile s-au așezat prost.
Dimineața găseam chiuveta plină. Seara, aragazul murdar. În baie, prosopul ud aruncat aiurea. Coșul de gunoi plin. Facturile veneau tot mai mari. Curent, apă, gaz. Eu din pensie, ei cu promisiuni.
„Lasă, mamă, îți dăm luna viitoare”, spunea Andreea cu ochii în pământ.
Dar luna viitoare nu venea niciodată.
Pe el nu-l vedeam niciodată cu ceva în mână. Nici pâine. Nici detergent. Nici măcar un bec când s-a ars în hol. Dar avea mereu pretenții. Cafeaua prea slabă. Ciorba prea sărată. Cămășile nelăsate bine la uscat.
Într-o duminică, am intrat în bucătărie și l-am auzit spunându-i Andreei:
„Mama ta dacă tot stă acasă, ce mare lucru să mai facă și ea? Măcar să țină casa cum trebuie.”
M-am oprit în prag. Andreea a tăcut. Asta m-a durut mai tare decât vorbele lui.
În seara aia n-am dormit. M-am uitat la tavan și mi-am făcut sute de gânduri. Unde greșisem? Că i-am ajutat? Că am tăcut prea mult? Că am vrut să nu stric liniștea copilului meu?
Apoi a venit ziua în care a pus capac.
Făcusem sarmale. Nu pentru el. Pentru că era pofta mea și, sincer, voiam să mai simt că bucătăria mea e tot a mea. Au mâncat amândoi. Andreea a plecat repede la tură, iar el a rămas acasă.
Când am intrat să strâng, m-a chemat din sufragerie, fără jenă:
„Doamna Mariana, vedeți că pe cămașa mea albă a rămas o pată la guler. Ați spălat-o prost.”
Am crezut că nu aud bine.
„Eu am spălat-o prost?”
„Păi da. Dacă tot o spălați, măcar s-o faceți cum trebuie. Că eu mâine cu ce mă duc?”
Am lăsat farfuriile pe masă și m-am dus lângă ușă, ca să mă țin de ceva. Simțeam că îmi tremură genunchii.
„Cătălin, ascultă-mă bine. Eu nu sunt nevasta ta. Nu sunt mama ta. Și sigur nu sunt femeia ta de serviciu. De azi înainte îți speli singur, îți gătești singur și îți strângi singur după tine. Ai înțeles?”
S-a ridicat brusc.
„A, deci acum scoateți ochii pentru că ne-ați ajutat?”
„Nu-ți scot nimic. Îți cer respect. În casa mea.”
„Respect? Dar dumneavoastră nu știți să faceți niște lucruri simple și…”
„Ajunge!” am țipat atât de tare, că și eu m-am speriat. „Un an ai stat aici aproape gratis. Ai mâncat, ai dormit, ai consumat, ai murdărit și ai comentat. Și tu îmi spui mie cum să spăl o cămașă?”
Atunci a tăcut. S-a uitat urât la mine, a intrat în dormitor și a început să trântească uși de dulap. Când a venit Andreea acasă, el avea deja două genți făcute.
„Eu nu mai stau aici. Cu maică-ta nu se poate”, i-a spus.
M-am așteptat la ce era mai rău. Să țină cu el. Să mă acuze. Să-mi spună că exagerez.
Dar Andreea s-a așezat pe scaun și a început să plângă în liniște. Din aia care te rupe.
„Mamă… iartă-mă. Ai dreptate. A mers prea departe. Și eu am văzut. Doar că tot am sperat că se schimbă.”
Cătălin a rămas blocat.
„Serios? Acum e vina mea?”
Andreea s-a ridicat și, pentru prima dată după mult timp, a vorbit apăsat:
„Da, e vina ta. Pentru că ai uitat unde stai și cu cine vorbești.”
A plecat în seara aia. Nici n-a salutat. Doar ușa trântită și liniștea de după. O liniște ciudată, grea, dar curată.
Au trecut trei luni. Andreea încă stă cu mine. Se vede că îi e rușine, și mie mi-e milă de ea, că nu e ușor să recunoști că omul pe care l-ai ales te-a făcut să te simți mică. Acum mă ajută, contribuie, vorbește altfel. Parcă s-a trezit și ea dintr-un fel de ceață.
Eu încă mă întreb cum ajunge un străin să se poarte ca stăpân în casa ta, iar tu să taci doar ca să nu-ți pierzi copilul.
Voi ce ați fi făcut în locul meu? Am tăcut prea mult… sau am rezistat prea mult?