Am vrut să-mi las băiețelul imediat după naștere, pentru că nu mai vedeam nicio ieșire… iar ce s-a întâmplat după m-a schimbat pe viață 💔👶😢

„Dacă nu ești în stare să-l crești, mai bine lasă-l unde trebuie și nu-i distruge viața.”

Mama lui, tanti Doina, a spus asta în salon, cu copilul meu plângând lângă mine și cu perfuzia încă în mână. Nici acum nu uit cum m-am uitat la ea și n-am putut scoate nimic. Doar am strâns cearșaful în pumni și m-am uitat la băiețelul meu. Era roșu la față, mic, cald, al meu. Și eu mă simțeam cea mai nevrednică mamă din lume.

Mă cheamă Mariana. Am 27 de ani. Când am născut, aveam în cont 143 de lei, chiria restantă pe o lună și telefonul plin de mesaje de la proprietară.

„Mariana, eu te-am înțeles, dar nu pot să te țin pe vorbe.”

Tatăl copilului, Cătălin, dispăruse exact când aveam mai mare nevoie de el. În sarcină a fost ba cald, ba rece. Într-o săptămână îmi spunea că facem o familie, că se lasă de „combinații”, că se angajează la depozit.

În alta nu răspundea două zile și apărea mirosind a bere, cu promisiuni și scuze.

„Hai, măi, Mariana, nu mai face tragedie din orice. Mă descurc eu.”

Asta era replica lui preferată. Mă descurc eu. Dar niciodată nu se descurca.

Mama mea locuiește la țară, lângă Bârlad, și are grijă de tata, care e bolnav. Nu mi-a spus direct să mă descurc singură, dar exact asta a însemnat.

„Eu nu zic să-l dai, Doamne ferește… dar tu cu ce-l crești? Cu aer?”

M-a durut mai mult decât dacă m-ar fi înjurat. Pentru că avea dreptate.

În ultimele luni de sarcină am lucrat pe unde am prins. Am pus unghii la două fete din cartier. Am făcut curățenie într-un apartament. Am vândut niște haine pe internet. Mă umflasem, mă dureau picioarele, dar trăgeam de mine pentru fiecare sută de lei. Noaptea nu dormeam. Mă uitam la tavan și îmi făceam calcule.

Lapte. Scutece. Chirie. Facturi.

Și dacă se îmbolnăvește? Și dacă eu nu pot munci? Și dacă rămân în stradă cu el?

Când a venit tanti Doina la spital, nici măcar n-a întrebat cum mă simt. S-a uitat la copil, apoi la mine, apoi la punga mea cu două body-uri și un prosop.

„Atât ai pentru el?”

„Atât am deocamdată.”

A pufnit.

„Vai de capul meu… și tu ai vrut copil.”

Atunci am izbucnit.

„N-am făcut copil singură!”

Ea s-a apropiat de pat, cu vocea aia joasă care taie mai rău decât țipătul.

„Ba să știi că, la cât de cap ai avut, aproape singură l-ai făcut.”

Mi s-a făcut rău de rușine, de furie, de hormoni, de toate la un loc. Am început să plâng urât, cu sughițuri. Asistenta a intrat și i-a zis să iasă afară.

În seara aia, pentru prima dată, m-am gândit serios să semnez și să-l las în grija statului. Mi-era groază de gândul ăsta. Simțeam că mă rupe pe dinăuntru. Dar mi-era și mai groază să-l țin lângă mine și să-l condamn la foame, scandal și nesiguranță.

A doua zi a apărut Cătălin. Cu ochii umflați, nebărbierit, agitat.

„Am greșit. Știu. Dar nu-l lăsa, te rog. Îți jur că mă angajez. Îți dau bani. Stau și eu cu voi, fac orice.”

L-am privit și, sincer, nu mai știam dacă îl urăsc sau doar sunt prea obosită ca să mai simt ceva.

„Tu n-ai fost în stare să vii când am născut.”

„Am fost prost. Mariana, uite la mine.”

N-am vrut.

A pus pe noptieră 500 de lei. Probabil împrumutați.

„Mai fac rost. Îți promit.”

Promisiunea lui, iar. Dar pentru o secundă, una mică, am vrut să cred.

După externare n-am mers direct în chirie. M-am dus la o mătușă, Florentina, în Tecuci. Nu eram apropiate, dar când a auzit prin mama, a zis doar atât:

„Vino întâi aici. După aia vezi ce faci.”

M-a primit într-un apartament mic, de două camere, unde mai stătea și fiica ei cu un copil de grădiniță. Era înghesuială, era gălăgie, mirosea mereu a ciorbă și a detergent ieftin, dar era curat și era cald.

Trei săptămâni am stat acolo și am încercat să mă adun. Cătălin a venit o dată. A stat 20 de minute. L-a ținut pe cel mic în brațe și a zis că seamănă cu el. Apoi a plecat și încă două săptămâni n-a mai răspuns la telefon.

Atunci am înțeles că dacă mă bazez pe el, mă prăbușesc și eu, și copilul.

Mătușa Florentina m-a văzut într-o dimineață cum stăteam pe marginea patului și mă uitam în gol.

„Spune.”

„Nu pot așa. Nu pot să-l cresc din mila altora.”

Ea a tăcut puțin.

„Există și variante până te pui pe picioare. Nu trebuie să faci un gest fără întoarcere.”

Cu ea m-am dus la DGASPC. Mi-a fost o rușine… nici nu pot explica. Aveam senzația că pe fruntea mea scrie mamă rea. Dar doamna de acolo, Lavinia, n-a ridicat tonul, nu m-a privit de sus.

M-a întrebat simplu:

„Vrei să renunți la copil sau vrei timp să te stabilizezi?”

Atunci am început să plâng. I-am spus tot. Despre bani. Despre chirie. Despre Cătălin. Despre frica mea că o să ajung să nu am nici lapte pentru el.

Și am ales varianta intermediară. Temporar, cu acte, cu monitorizare, cu ideea clară că eu muncesc și mă întorc după fiul meu. În același timp, mătușa Florentina a acceptat să fie implicată și să ajute, ca să nu ajungă printre străini mai mult decât era nevoie.

Când l-am lăsat, mi s-au tăiat picioarele. I-am pupat fruntea și am simțit că mă sufoc.

„Mama vine după tine. Auzi? Mama vine.”

N-avea nici o lună și eu îl lăsam din brațe ca să pot lupta pentru el. Sună îngrozitor, știu. Și poate mulți o să mă judece. Dar ce era mai egoist? Să-l țin lângă mine doar ca să nu mă simt eu vinovată sau să accept că, pentru o vreme, altcineva îl poate ține în siguranță până îmi revin?

Acum muncesc la o cofetărie. Nu e ușor, dar e contract. Strâng bani. Fac drumuri, semnez hârtii, merg la consiliere. Cătălin mai apare, mai promite, mai dispare. Nu mai aștept nimic de la el.

Aștept doar ziua în care o să-mi țin iar băiatul în brațe și n-o să-mi mai fie frică de ziua de mâine.

Spuneți-mi sincer… voi ce ați fi făcut în locul meu?

E o mamă mai puțin mamă dacă alege să se rupă de copil o vreme, doar ca să poată, într-o zi, să-l crească așa cum merită?