„Tati, nu trebuie să mai vii…” — ziua în care am înțeles că divorțul nu m-a despărțit doar de soția mea, ci și de fiicele mele

„Tati, mami a zis că nu are rost să mai urci.”

Am rămas cu punga de la cofetărie în mână și cu cheile strânse în pumn de parcă mă agățam de ceva. Mara stătea în ușă, în treningul ei roz, fără să mă privească. În spatele ei, Ilinca nici nu s-a arătat. Se auzea doar televizorul din sufragerie și vocea fostei mele soții, Corina, scurtă și rece:

„Spune-i ce ai de spus și închide ușa, că e curent.”

În clipa aia n-am simțit furie. Nici măcar rușine. Am simțit gol. Din ăla urât, care te lasă fără aer. Era ziua Marei. Împlinea 11 ani. Comandasem tortul ei preferat, cu zmeură. Aveam și două bilete la film, că îmi spusese cu o lună înainte că vrea „o zi doar cu mine, fără scandal”.

„Mara, doar cinci minute. Las tortul, vă pup și plec.”

A ridicat din umeri.

„Nu știu… mami s-a supărat.”

Și atunci am auzit-o pe Corina:

„Normal că m-am supărat, Cătălin. Apari când vrei tu și după aia faci pe victima.”

Asta era povestea ei despre mine. Că apar când vreau. Adevărul? Nu lipsisem de la nicio pensie, nici măcar o lună. Plăteam la zi, cu extras, cu tot. Le luam la mine când mi se permitea, le duceam la școală, la meditații, la dentist. Numai că după divorț, orice gest de-al meu era întors pe dos. Dacă le luam ceva, „le cumpăr dragostea”. Dacă insistam să le văd, „le stresez”. Dacă mă retrăgeam puțin, „vezi, nici nu-l interesează”.

Am divorțat acum trei ani, după 14 de căsnicie. N-a fost un divorț liniștit. Corina a aflat că vorbeam des cu o colegă de la firmă și a fost convinsă că o înșel. N-am înșelat-o. Dar nici n-am fost bărbatul perfect. Munceam mult, eram obosit, absent, mereu cu nervii întinși. Ea ținea casa, fetele, ratele, tot. Ne-am stricat încet, apoi dintr-odată. Cu țipete, uși trântite, vorbe care nu se mai pot lua înapoi.

Doar că noi doi ne-am despărțit. Nu și dreptul meu de a fi tată. Așa credeam.

La început, fetele veneau la mine cu drag. Stăteam într-un apartament cu două camere în Drumul Taberei, luat în chirie după ce am plecat din casa noastră din Militari. Le făceam cartofi la cuptor, ne uitam la filme, dormeau amândouă în patul mare și eu pe canapea. Nu era lux, dar era liniște. Mara îmi spunea tot. Ilinca, care e mai mare cu doi ani, era mai închisă, dar încă mă lua de braț când ieșeam afară.

Apoi au început schimbările mici.

„Mami zice că dacă aveai grijă de noi, nu plecai.”

„Mami zice că ție îți pasă doar să pari tată bun.”

„Mami zice că nu mai avem nevoie de ajutorul tău.”

Nu veneau toate deodată. Veneau așa, aruncate printre dinți, ca niște ace. Și eu încercam să nu spun nimic urât despre mama lor. Mi-am jurat asta. Le spuneam doar:

„Mama voastră e supărată pe mine. Dar eu vă iubesc și atât.”

Poate am greșit și aici. Poate tăcerea mea a părut vină.

Acum un an, Ilinca a început să nu-mi mai răspundă la mesaje. Îi scriam: „Baftă la teză”, „Cum ești?”, „Te iau sâmbătă la 12?” Văzut. Atât. Mara încă mai răspundea cu emoticoane, inimioare mici, apoi tot mai rar. Până când totul a devenit protocol.

„Vin?”

„Nu știu.”

„Poți vorbi?”

„Sunt ocupată.”

Ca și cum le deranjam.

În iarnă, am aflat de la mama mea că Ilinca avusese serbare și eu nici măcar nu știam. Mi s-a făcut rău. Am sunat-o pe Corina.

„De ce nu mi-ai spus?”

„Ca să ce? Să vii și să faci teatru?”

„E fiica mea.”

„Și a mea ce e, vecina?”

Am tăcut o secundă. Apoi am zis ce n-ar fi trebuit:

„Tu le întorci împotriva mea.”

A râs scurt. Rece.

„Nu, Cătălin. Eu doar n-a trebuit să te apăr.”

Câteva zile n-am dormit bine. Mă duceam la muncă, veneam acasă și stăteam cu telefonul în mână. Mă uitam la poze vechi cu ele în Vama Veche, la bunici la Buzău, în parc, la primul lor ghiozdan. Și aveam sentimentul ăla cumplit că trăiesc viața unor copii care încă există, dar fără mine în ea.

Acum două luni, am făcut un pas care mi-a fost rușine să-l fac, dar nu mai știam altceva. I-am scris Ilincăi o scrisoare. De mână. Nu mesaj, nu emoji, nu „te pup, tata”. I-am scris simplu. Că știu că e supărată. Că poate am greșit mult față de mama ei, față de ele, față de casă. Că n-o să mă cert cu ele ca să-mi demonstrez nevinovăția. Că eu rămân aici. Că dacă are nevoie de mine la 2 noaptea sau la 20 de ani, vin.

N-a răspuns.

Dar după o săptămână, într-o joi seara, m-a sunat Mara.

Plângea.

„Tati… Ilinca e la spital. Nu e grav, dar… a leșinat la școală.”

Am ajuns înaintea Corinei. Nici nu știu cum. La Grigore Alexandrescu mirosea a dezinfectant și a frică. Ilinca era pe pat, palidă, cu branula în mână. Când m-a văzut, și-a întors capul. M-am apropiat încet.

„Hei.”

Nimic.

„Am venit direct.”

Atunci a început să plângă. Fără zgomot, doar îi curgeau lacrimile spre urechi.

„Am crezut că n-o să vii”, a șoptit.

M-a lovit mai tare decât orice jignire.

„Cum să nu vin?”

A înghițit în sec.

„Mami zice mereu că ai altă viață. Că pentru tine suntem o obligație.”

Mi-au tremurat genunchii. M-am așezat pe scaunul de lângă ea.

„Uită-te la mine, Ilinca. Poți să fii supărată pe mine. Ai dreptul. Dar să nu mai crezi niciodată că sunteți o obligație.”

M-a privit atunci pentru prima dată după multe luni. Cu furie, cu durere, cu neîncredere. Dar m-a privit.

N-am rezolvat tot în noaptea aia. Nici pe departe. Corina a venit, s-a încordat când m-a văzut, iar tensiunea s-a așezat între noi ca un zid vechi. Fetele încă sunt reci uneori. Ilinca mă testează. Mara se lipește de mine și apoi se retrage, de parcă se simte vinovată. Iar eu încă învăț să fiu tată din bucăți, printre aprobări, programări și orgolii care nu se mai termină.

Dar acum știu ceva: ele nu m-au uitat. Doar au fost prinse la mijloc și au învățat să supraviețuiască așa cum au putut.

Eu mai pot repara ceva? Sau unele răni dintre părinți ajung să se plătească, pe nedrept, prin copiii care nu mai știu pe cine să creadă?

Spuneți-mi sincer: voi ce ați face în locul meu?