Mi-am rugat sora să plece din casa mea, deși plângea în fața ușii. Și încă nu știu dacă am fost soră rea sau soție bună
„Adică mă dai afară? Pe mine?”
Sora mea, Mirela, stătea în mijlocul bucătăriei cu brațele încrucișate, în tricoul meu vechi, cu părul prins neglijent și cu privirea aia tăioasă pe care o avea de când era mică. Pe masă erau facturile. Curent, întreținere, gaz. Ionuț stătea lângă geam, tăcut, cu maxilarul încleștat. Eu aveam mâinile reci și simțeam că mi se rupe ceva în piept.
„Nu te dau afară în stradă”, i-am spus încet. „Îți spun doar că nu mai putem așa.”
A râs scurt. Urât.
„Ba exact asta faci.”
Totul începuse cu șapte luni înainte, când Mirela a venit la noi cu două trollere, ochii umflați de plâns și o pungă cu acte de la divorț. Soțul ei o înșelase, o mințise, o lăsase și cu niște datorii. Când am văzut-o pe banca din fața blocului, mică, zdrobită, parcă nici nu mai era sora mea cea guralivă.
Am urcat-o în casă și i-am zis din prima:
„Stai cât ai nevoie. Ești sora mea.”
Ionuț n-a comentat atunci. Ba chiar i-a făcut ceai și i-a zis:
„Te pui pe picioare și vezi tu după.”
Așa am crezut și eu. Că o lună, două, poate trei. Că se liniștește, își găsește de lucru mai bun, strânge niște bani și pleacă. Numai că zilele s-au făcut săptămâni și săptămânile luni.
La început am înțeles-o. Nu mânca, plângea noaptea, stătea mult în pat. Apoi a început să-și revină. Dar nu în felul în care sperasem.
Își comanda haine online. Ieșea la cafea. Stătea pe telefon până la două noaptea. Dormea până târziu. Dacă o rugam să pună și ea o mașină la spălat, ofta de parcă îi ceream să care saci de ciment.
„Mirela, măcar vasele dacă le-ai spăla când stai acasă…”
„Le spăl mai târziu.”
Mai târziu însemna, de fapt, că le spălam eu.
Ionuț a început să se schimbe. El nu e om rău. Dar e genul care înghite mult și, când nu mai poate, se închide. Venea de la muncă obosit, găsea televizorul pornit, firimituri pe canapea, lumini aprinse prin casă și pe Mirela spunând că „oricum nu consumă ea așa mult”.
Într-o seară mi-a zis, fără să ridice tonul:
„Ana, noi câți oameni ținem, de fapt, din salariile noastre?”
M-a durut. Pentru că avea dreptate.
Eu sunt contabilă la o firmă mică. El lucrează în depozit, ture lungi, spate rupt. Nu suntem oameni cu bani mulți. Avem rate, avem griji, avem luni în care ne uităm de două ori înainte să umplem coșul la supermarket. Și totuși, de când stătea Mirela la noi, cheltuielile crescuseră clar. Mâncare, apă, curent. Plus nervii. Mai ales nervii.
Dar ce era să fac? În familia noastră, mereu s-a spus că sângele nu se lasă la greu. Mama mi-a repetat asta toată viața.
Numai că mama nu locuia cu noi.
Tensiunea a explodat într-o duminică. Eu făceam ciorbă, Ionuț schimba a treia oară un bec prin casă, iar Mirela era întinsă pe canapea și se certa la telefon cu fostul soț.
La un moment dat, Ionuț i-a spus calm:
„Mirela, dacă tot stai aici de atâta timp, măcar pune și tu bani la întreținere luna asta.”
A întors capul spre el de parcă ar fi jignit-o.
„Serios? Îmi scoți ochii pentru asta?”
„Nu-ți scot nimic. Dar nu mai suntem la început.”
„Vai, Ionuț, ce suflet aveți și voi… Când mi-a fost lumea mai rea…”
El a izbucnit.
„Lumea ți-a fost rea, nu zic nu. Dar noi ce suntem? Hotel? Menajeră? Bancomat?”
S-a făcut liniște. Din aia grea. Eu am simțit cum îmi arde fața.
Mirela s-a ridicat brusc.
„Asta gândeai și tu, Ana? Că sunt o povară?”
Am vrut să spun nu. Jur că am vrut. Dar n-am mai putut să mint.
„Cred că ai stat suficient cât să te pui pe picioare”, am zis. Și mi-a tremurat vocea. „Trebuie să începi să cauți altceva.”
M-a privit lung, de parcă nu mă mai cunoștea.
„Deci alegi un bărbat în locul surorii tale.”
Aia m-a lovit rău. Pentru că exact asta mă temeam și eu.
În noaptea aia n-am dormit. Mirela a trântit uși, a plâns tare, să auzim. Ionuț a stat pe marginea patului și mi-a spus doar atât:
„Eu nu te pun să alegi între mine și ea. Dar eu nu mai rezist așa.”
Și l-am crezut. Îl vedeam cum se stinge. Ne certam din nimic. Nu mai aveam liniște, nici intimitate, nici sentimentul că suntem acasă la noi. Parcă mergeam pe vârfuri prin propria casă.
Două săptămâni i-am dat termen. I-am spus că o ajut să caute chirie, că îi dau bani pentru avans, că vorbesc și cu o colegă care știa o garsonieră. N-a vrut ajutorul meu. A preferat să spună tuturor că am dat-o afară.
Mama m-a sunat plângând.
„Cum ai putut, mamă? E sora ta.”
„Și eu ce sunt, mamă? Sunt femeie măritată. Am o casă de ținut.”
A tăcut. Dar tăcerea ei m-a durut mai mult decât dacă m-ar fi certat.
Când Mirela a plecat, și-a luat trollerele și nici nu s-a uitat la mine. La ușă a zis doar:
„Să nu mă mai cauți.”
N-am fugit după ea. Am închis ușa și m-am așezat jos, pe hol, și am plâns ca un copil prost. Ionuț a venit, s-a așezat lângă mine și nu mi-a zis „ți-am spus eu”. Doar m-a ținut de mână.
În seara aia, pentru prima dată după luni întregi, în casă a fost liniște. Și liniștea aia m-a ușurat și m-a sfâșiat în același timp.
Au trecut cinci luni. Mirela stă acum cu o prietenă și, din câte am auzit, lucrează. Nu mi-a scris. Nici eu n-am mai insistat. Poate e mândrie, poate e rană, poate sunt amândouă.
Mă simt încă vinovată. Da. Uneori mă întreb dacă puteam duce mai mult, dacă trebuia să tac, să strâng din dinți, să fiu „sora bună”. Dar apoi mă uit la casa mea, la căsnicia mea, la omul de lângă mine, și știu că dacă mai prelungeam puțin, pierdeam tot.
Spuneți-mi voi… unde se termină datoria față de familie și unde încep limitele? Și voi ce ați fi făcut în locul meu?