„Mamă, nu mă mai oglindesc…” Povestea mea după explozia care mi-a schimbat fața și m-a făcut să fug de lume

„Să nu aduci oglinda aici!”, am țipat la mama atât de tare, încât asistenta a tresărit în ușă. Îmi ardea pielea sub pansamente și simțeam un miros greu de spital, de creme, de dezinfectant și de frică. Mama a rămas nemișcată, cu oglinda mică în mână, din aceea de poșetă, și a început să plângă fără sunet. Atunci am înțeles că e rău. Foarte rău.

Mă cheamă Teodora și până anul trecut eram genul de fată care râdea mult, mergea la cursuri nemachiată, cu cafeaua în mână, și se plângea doar de sesiune și de chirie. Eram studentă în Iași, stăteam într-un bloc vechi din Tătărași, într-o garsonieră mică pe care mama o plătea greu din salariul ei de vânzătoare.

În dimineața exploziei, mă pregăteam să plec la facultate. Mi-am prins părul, mi-am pus apa la încălzit și am simțit un miros ciudat. Gaz. Am mers spre aragaz și următoarea secundă a fost lumină albă și un zgomot care mi-a intrat în cap ca o rangă. Nu-mi amintesc exact cum am ajuns pe palier. Țin minte doar că țipam și îmi țineam mâinile pe față, iar un vecin, domnul Costică de la trei, striga: „Apă! Chemați salvarea!”

După asta au fost zile amestecate. Terapie intensivă. Perfuzie. Durere. Voci. Mama dormea pe un scaun lângă mine cu capul rezemat de pat. Când credea că dorm, o auzeam șoptind rugăciuni.

Prima dată când m-am văzut, aproape am vomitat.

Partea stângă a feței era brăzdată, roșie, strânsă, gâtul părea al altcuiva. Buza de sus era trasă ușor într-o parte. N-am zis nimic câteva secunde. Apoi am împins oglinda și am început să urlu.

„Nu sunt eu. Mamă, nu sunt eu!”

Ea m-a luat de mâini.

„Ești tu. Ești fata mea.”

„Nu, fata ta a murit în bucătăria aia.”

Știu, a fost crud. Am văzut cum i se rupe ceva în privire. Dar în perioada aia eram numai durere și furie. Pe medici îi uram că mă atingeau. Pe vecini îi uram că au auzit. Pe colegi îi uram înainte să mă vadă. Pe mine… nici nu mai zic.

După externare m-am mutat la mama, în Roman, într-un apartament mic de două camere. Ea îmi schimba pansamentele, îmi făcea supe, îmi spăla bluzele pătate de unguente și se prefăcea că totul e aproape normal. Eu stăteam cu perdelele trase.

Nu mai mergeam la cursuri. Nu răspundeam la telefon. Închisesem și conturile de socializare, pentru că îmi era groază de mesaje cu „vai, ce ai pățit?” sau, și mai rău, de mila oamenilor.

Într-o zi, a sunat la ușă Radu, colegul meu de grupă. Când l-am auzit pe hol, am intrat în baie și am încuiat ușa.

„Teo, sunt eu. Nu plec până nu vorbești cu mine.”

Mama a bătut încet în ușă.

„Măcar ascultă-l.”

Am ieșit după zece minute, cu eșarfa trasă până sub ochi. Radu stătea pe marginea canapelei cu genunchii lipiți și cu o pungă de covrigi în mână, de parcă venise la o vizită banală.

„Ți-am adus cursurile. Și… am vorbit cu doamna profesoară. Poți îngheța anul dacă vrei. Dar să nu-l îngheți din frică.”

M-am uitat la el și prima reacție a fost furia.

„Tu habar n-ai ce înseamnă să iasă lumea pe stradă și să se uite la tine.”

A tăcut puțin.

„Nu, n-am. Dar știu cum e să dispară cineva de viu.”

M-a lovit replica asta mai rău decât dacă m-ar fi certat.

În seara aia, mama mi-a spus direct, fără ocolișuri:

„Teodora, eu pot să te țin în brațe, pot să te spăl pe cap, pot să te apăr cât oi trăi. Dar nu pot trăi în locul tău.”

Am plâns ore întregi. Din alea urâte, cu sughițuri și nas înfundat. A doua zi am acceptat să merg la psihoterapie.

Primele ședințe au fost groaznice. Stăteam cu mânecile trase peste palme și vorbeam uitându-mă în podea. Psiholoaga, doamna Anca, nu m-a forțat. Mi-a spus doar atât:

„Trauma ți-a luat controlul. Noi nu putem șterge ce s-a întâmplat, dar putem să-l luăm înapoi, bucățică cu bucățică.”

Bucățică cu bucățică. Așa a fost.

Mai întâi am coborât până la magazinul din colț, seara, cu mama. Simțeam că toți se uită. Probabil unii chiar se uitau. O femeie a întors capul brusc. Un copil m-a întrebat tare: „Mami, de ce are tanti fața așa?” M-am blocat. Mama s-a încordat lângă mine, dar femeia i-a răspuns copilului simplu: „A trecut printr-un accident.” Fără milă ieftină. Fără teatrăreală. Ciudat, asta m-a ajutat.

Apoi am ieșit cu Radu la o cafea, la o terasă mai retrasă. Îmi tremurau mâinile atât de tare, că am vărsat zahărul pe masă.

„Vrei să plecăm?” m-a întrebat.

„Nu.”

Pentru prima dată, chiar am vrut să rămân.

Cu timpul, am început să merg iar la facultate, întâi doar la un seminar, apoi la două cursuri. Unii mă priveau și își mutau imediat ochii. Alții se purtau exagerat de drăguț, ceea ce mă irita. Dar câțiva au fost pur și simplu normali. Mi-au făcut loc în bancă. Mi-au trimis notițe. M-au întrebat dacă vin la examen. Normalitatea lor m-a ținut mai mult decât toate încurajările pompoase.

Încă am zile proaste. Zile în care nu suport lumina din baie și acopăr oglinda cu prosopul. Zile în care ating cicatricea de pe gât și simt iar explozia în piept. Dar acum nu mai fug mereu.

Mama spune că m-am întors din foc alt om. Eu cred că încă mă întorc. Încă mă caut în fața asta nouă, care uneori mi se pare străină și alteori… a mea, pur și simplu a mea.

Poate că vindecarea nu înseamnă să uit ce am pierdut, ci să pot trăi fără să mă ascund de tot.

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Cât de mult poate o privire străină să te dărâme și cât de mult te poate ridica un om care rămâne lângă tine?