„Alege acum: eu sau mama ta.” În seara în care soțul meu mi-a pus ultimatum, am simțit că-mi crapă casa și sufletul în două

„Alege acum. Ori rămâi cu mine, ori rămâi cu mama ta.”

Când a spus asta, Cătălin a lovit cu palma masa din bucătărie și lingurițele din suport au sărit una peste alta cu un zgomot sec. Mama era în prag, cu șorțul pe ea și mâinile încă ude. Eu țineam farfuria copilului și, pentru câteva secunde, n-am mai auzit nimic. Doar inima mea.

Totul pornise, culmea, de la niște cartofi prăjiți.

Ne mutaserăm la mama acum un an și jumătate. Eu, Cătălin și cei doi copii ai noștri, Mara și Vlad. Stăteam într-un apartament cu trei camere în Drumul Taberei, moștenit de mama de la bunici. Planul era simplu: un an, maximum doi, strângem bani de avans și ne luăm ceva al nostru. Fără chirie, fără rate sufocante. „Ne ajutăm între noi, ca familia”, zisese mama atunci. Și eu am crezut că o să fie greu, dar suportabil.

Numai că mama și Cătălin erau din lumi diferite.

Mama, Viorica, era genul care ștergea aragazul și dacă fierbea doar apa. Făcea ordine de trei ori pe zi, punea ciorba la aceeași oră, voia liniște la prânz și credea că un copil crescut bine nu răspunde, nu aleargă prin casă și nu mănâncă „prostii” între mese.

Cătălin era altfel. Mai relaxat. Mai zgomotos. Lăsa cana în chiuvetă „pentru mai târziu”, le dădea copiilor clătite cu ciocolată seara, îi lăsa să sară pe canapea și spunea mereu că „nu trăim în muzeu”.

La început, au fost doar înțepături.

„Cătălin, iar ai intrat încălțat?”

„Da, doamnă Viorica, că n-am plutit până la baie.”

Eu râdeam prost, încercând să sting totul.

După aceea, n-a mai fost de râs.

Mama comenta că Vlad, la cinci ani, e prea răsfățat. Că Mara stă prea mult pe tabletă. Că eu nu mai gătesc „ca lumea”. Că spăl prea rar geamurile. Că las copiii să vorbească peste mine.

Cătălin fierbea pe interior. Îl vedeam. Strângea maxilarul, ieșea pe balcon, trântea ușa mai tare decât era nevoie.

Într-o seară, când mama i-a luat din mână băiatului o acadea și a aruncat-o la gunoi, Cătălin a explodat.

„Nu mai puneți mâna pe copiii mei!”

„În casa mea nu se mănâncă zahăr la ora opt seara!”

„Copiii noștri, regulile noastre.”

„Atunci mutați-vă și faceți-vă regulile la voi!”

A fost prima oară când am simțit că nu mai putem întoarce lucrurile din drum.

Și totuși, am rămas. Pentru bani. Mereu pentru bani. În fiecare lună puneam deoparte, calculam, tăiam de pe listă. Fără concedii, fără ieșiri, fără haine în plus. Îmi spuneam că merită. Că e o perioadă. Că trebuie doar să rezistăm.

Dar o casă tensionată intră în tine. În stomac, în somn, în felul în care vorbești cu copiii.

Mara începuse să mă întrebe în șoaptă:

„Mami, iar se supără buni pe tati?”

Asta m-a rupt.

În ziua ultimatumului, mama îi certase pe copii că au împrăștiat piese de lego în sufragerie. Cătălin venise obosit de la muncă și a găsit toate jucăriile puse într-un sac negru.

„Ce e asta?”

„Le-am strâns. Dacă nu știu să le adune, nu le mai trebuie.”

„Sunteți serioasă?”

„Foarte.”

„Nu aveți niciun drept.”

„Ba am. În casa mea am tot dreptul.”

M-am băgat între ei, dar deja era prea târziu.

Cătălin tremura de nervi.

„Gata. Eu nu mai pot. Daniela, ascultă-mă bine. Ori pleci cu mine și facem cumva, ori rămâi aici cu mama ta. Dar eu nu mai trăiesc așa.”

Mama s-a uitat la mine ciudat de calm. Asta m-a speriat mai tare decât dacă ar fi țipat.

„Lasă, mamă”, a zis ea încet. „Am înțeles.”

În noaptea aia n-am dormit deloc. Cătălin stătea întors cu spatele. Mama a spălat vase la unu noaptea, deși nu mai era nimic de spălat. Eu stăteam pe marginea patului și simțeam că dacă aleg, pierd oricum.

Dimineață, mama m-a chemat în bucătărie. Avea cafeaua făcută și două felii de pâine prăjită, exact ca atunci când eram mică și mă trezeam pentru școală.

„Tu ai copii, Daniela. Ai bărbat. Du-te și ține-ți casa.”

„Mamă, nu vreau să pleci.”

„Ba vrei. Doar că nu poți spune.”

M-a durut replica aia mai rău decât orice ceartă.

În două săptămâni, și-a găsit o garsonieră mică, la parter, tot în cartier. Am ajutat-o să-și strângă lucrurile. Oale, fețe de masă, icoana din hol, cutia cu acte, halatul gros. Toată viața ei încăpea în câteva drumuri și două sacoșe mari de rafie.

Când a ieșit pe ușă, s-a întors spre copii și a zâmbit.

„Să fiți cuminți cu mama.”

Cu mine n-a putut să se uite direct.

De atunci au trecut opt luni. Eu și Cătălin ne certăm mai puțin. E liniște în casă, copiii sunt mai relaxați, strângem în continuare bani. Pe hârtie, ar trebui să spun că am făcut alegerea bună.

Dar aproape în fiecare seară mă gândesc la mama singură în garsoniera aia. Mă gândesc dacă a mâncat, dacă i s-a stricat centrala, dacă are cu cine să vorbească. Mă duc la ea, îi cumpăr ce-i trebuie, o sun, dar nimic nu șterge imaginea ei plecând din casa ei ca și cum ea ar fi fost în plus.

Câteodată, când pun masa pentru noi patru, îmi vine să scot automat și al cincilea tacâm. Și atunci mă opresc și simt nodul ăla în gât, același.

Cătălin spune că n-am de ce să mă învinovățesc. Că n-am dat-o afară, că ea a ales. Dar adevărul? A ales pentru că eu n-am avut curajul să o apăr până la capăt.

Și poate aici mă doare cel mai tare.

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Se poate salva o căsnicie fără să rupi ceva sfânt între mamă și fiică?