După 15 ani în care ne-a lăsat baltă, fostul meu soț a apărut la ușă cu o sacoșă în mână și rugându-mă să-l primesc înapoi. Am vrut să-i închid ușa în nas, dar pentru fiica noastră am făcut ceea ce nu credeam că voi putea ierta vreodată

Când am deschis ușa și l-am văzut pe Cătălin în fața blocului, cu geaca șifonată pe el și o sacoșă de rafie în mână, mi s-a tăiat respirația. Nu de dor. De furie.

— Mariana… te rog. N-am unde să mă duc.

Atât a zis. De parcă lipsise până la magazin, nu cincisprezece ani din viața mea.

În spatele meu, din bucătărie, fierbea ciorba pe aragaz. În sufragerie, Diana învăța pentru un test la biologie. Avea cincisprezece ani când a plecat el. Acum avea treizeci. O femeie în toată firea. Și totuși, pentru o secundă, eu m-am simțit iar fata aia speriată, cu copil mic în brațe și rate neachitate pe masă.

— De ce ai venit? l-am întrebat printre dinți.

A lăsat ochii în jos.

— Am rămas fără serviciu. Și… m-am despărțit de Liliana. Nu mai am pe nimeni.

M-a lovit propoziția asta mai rău decât dacă mi-ar fi dat o palmă. Nu mai avea pe nimeni. Dar pe noi cine ne-a avut când a dispărut? Când Diana a făcut febră patruzeci și am stat singură cu ea la Urgențe? Când m-au tăiat de la curent două zile fiindcă nu-mi ajungea salariul de la croitorie? Când fata întreba la serbări de ce toți ceilalți aveau tată în sală și ea nu?

Am vrut să-i spun să plece. Să se ducă unde a stat atâția ani. Dar exact atunci a ieșit Diana pe hol.

S-a oprit. S-a uitat la el. La mine. Iar la el.

— El e? a întrebat încet.

N-am putut să răspund. Cătălin și-a frecat palmele, de parcă îi era frig.

— Da, Diana… eu sunt tata.

N-am să uit niciodată cum s-a uitat fata mea la bărbatul ăsta. Nu cu iubire. Nu cu ură. Cu o curiozitate dureroasă. Ca și cum în fața ei stătea răspunsul la o întrebare pe care o purta în ea de când era mică.

În seara aia, l-am lăsat să intre.

N-am făcut-o pentru el. Să fie clar. Am făcut-o pentru ea. Mi-am spus că, dacă tot a venit, poate fata merită șansa să-l cunoască. Chiar și târziu. Chiar și așa.

Prima noapte a dormit pe canapeaua din sufragerie. Eu n-am închis un ochi. Îl auzeam cum tușește, cum se întoarce de pe o parte pe alta, cum oftează. Sunete mici, enervante, de om care odată mi-a distrus liniștea și acum se întorcea în ea de parcă avea dreptul.

Dimineața, Diana i-a pus o cafea.

— Cu zahăr? l-a întrebat.

El a zâmbit stângaci.

— Două lingurițe. Dacă… dacă mai țin minte bine.

— Nu știu, a zis ea rece. Nu te știu deloc.

Am simțit atunci ceva ciudat. O satisfacție amară. Dar și milă. Da, milă. Câteodată inima e proastă rău.

În zilele care au urmat, Cătălin s-a purtat de parcă voia să repare totul dintr-o dată. A dus gunoiul, a schimbat un robinet care picura de luni de zile, s-a dus după pâine, s-a oferit să plătească întreținerea când „își revine”. Vorbea mult cu Diana. Îi punea întrebări despre muncă, despre copilăria ei, despre ce-i place. Ea îi răspundea când scurt, când surprinzător de deschis. O vedeam cum îl studiază. Cum caută în fața lui ceva din ea.

Și mă durea.

Pentru că eu fusesem și mamă, și tată, și cârjă, și zid. Eu am stat lângă ea când a avut primul atac de panică înainte de Bac. Eu i-am cumpărat prima rochie de majorat în rate. Eu i-am spus că nu lipsa lui o face mai puțin valoroasă.

În a cincea zi, am găsit în buzunarul gecii lui o hârtie mototolită. N-am scotocit intenționat, voiam să bag geaca la spălat. Era o notificare de executare pentru datorii. Sume mari. Prea mari. Și un bilet scris de mână: „Dacă nu faci rost de bani până la sfârșitul lunii, vin peste tine.”

Am simțit cum îmi îngheață mâinile.

Seara, i-am pus hârtia pe masă.

— Asta e tot adevărul?

Cătălin a încremenit. Diana s-a uitat de la mine la el.

— Mariana, pot să explic…

— Nu. Acum vorbești clar. Te-ai întors pentru fata ta sau pentru că n-ai unde să cazi și ai datorii până peste cap?

A tăcut câteva secunde. Prea multe.

— M-am întors și pentru ea, a zis încet.

„Și pentru ea.” Nu „pentru ea”. Am simțit că mă ia cu amețeală.

Diana s-a ridicat brusc de la masă.

— Deci asta sunt eu? Un „și”?

— Nu, tată, stai…

— Să nu-mi zici tată acum, a izbucnit ea, cu ochii plini. N-ai fost acolo nici când am învățat să merg, nici când am fost internată cu apendicită, nici când am plâns după tine ca proasta. Și vii acum pentru că ai probleme?

El a încercat să o atingă pe mână. Ea s-a tras.

— Îmi pare rău, a șoptit el. Mi-a fost rușine să mă întorc.

— Ți-a fost comod, am zis eu. Nu rușine.

A urmat o liniște grea. Din aia care apasă în tâmple. Afară, pe scară, se auzeau vecinii coborând cu sacoșe, o ușă trântită, viața normală. La noi în bucătărie, totul se rupea din nou.

În noaptea aceea, Diana a venit la mine în cameră și s-a așezat pe marginea patului, ca atunci când era mică.

— Mama, dacă îl dai afară, o să înțeleg.

— Tu ce vrei?

A stat mult până să răspundă.

— Vreau să știu dacă oamenii chiar se pot schimba. Dar nu vreau să ne distrugă iar.

Atunci am înțeles că nu mai era vorba doar despre el. Era vorba despre rana ei. Despre întrebarea cu care crescuse. De ce nu am fost de ajuns?

L-am lăsat să mai rămână. Dar cu reguli. Fără bani de la noi. Fără minciuni. Fără scene. Dacă voia o a doua șansă, trebuia s-o ducă în spate, nu s-o ceară în genunchi și gata.

Nu știu nici acum dacă am făcut bine. Uneori îl văd cum o privește pe Diana și pare sincer sfâșiat. Alteori îl surprind calculând, tăcând prea brusc când sună telefonul, și simt că trecutul stă la ușă, gata să intre iar peste noi.

Spuneți-mi voi… un om care te-a părăsit când ți-a fost mai greu merită să fie iertat doar pentru că s-a întors zdrobit?

Sau unele uși, odată închise, ar trebui să rămână așa pentru totdeauna?