„În seara nunții noastre, soacra mea s-a ridicat cu paharul în mână și m-a făcut de rușine în fața tuturor. Atunci am înțeles că mariajul nostru urma să fie pus la încercare din prima clipă”

„Eu n-am ce să felicit aici”, a spus soacra mea, ridicând paharul, fix când lăutarii abia terminaseră o horă și lumea se așeza iar la mese. „Băiatul meu putea mai mult. Mult mai mult.”

S-a făcut o liniște de mi s-a tăiat respirația. Țin minte și acum cum mi-a înghețat mâna pe buchet și cum m-a strâns Cătălin de degete, tare, de parcă voia să mă țină să nu cad. Eu eram în rochie albă, cu machiajul deja puțin dus de emoție, și mă uitam la femeia care tocmai devenise soacra mea și care se uita la mine de parcă aș fi fost o greșeală.

„Dar dacă el a ales”, a continuat ea, „eu n-am decât să mă rog să nu regrete.”

Atât. Atât a fost de ajuns ca toată nunta noastră să se spargă în bucăți.

Mă cheamă Andreea și m-am măritat cu Cătălin după cinci ani în care am tras amândoi cum am putut. Eu lucram la o farmacie în Pitești, el era electrician și mai prindea lucrări particulare ca să strângem bani pentru apartament. N-am avut viață ușoară, dar ne-am iubit curat, din ăla simplu, cu covrigi mâncați pe bancă în parc și cu drumuri cu autobuzul până la ai mei, la țară.

Problema a fost mama lui, doamna Mariana. Din prima zi m-a măsurat din cap până-n picioare și a tras concluzia: nu sunt destul de bună pentru băiatul ei.

Că sunt „prea săracă”.

Că n-am „familie de oraș”.

Că mama mea a fost vânzătoare și tata mecanic. De parcă munca cinstită ar fi o rușine.

La început, Cătălin îmi spunea să n-o bag în seamă.

„Așa e ea, Andreea. Vorbește urât, dar îi trece.”

Numai că nu-i trecea. Din contră. La fiecare masă de duminică avea câte o înțepătură.

„Mai pune și tu mâna pe o carte de bune maniere.”

„La noi în familie nu se vorbește tare la masă.”

„Cătălin, vezi să nu te trezești că te ține pe salariul ei de farmacistă.”

Zâmbeam strâns și tăceam. Pentru el. Mereu pentru el.

Cu două luni înainte de nuntă, chiar i-am spus:

„Dacă mama ta nu mă suportă, spune-mi acum. Mai bine plâng înainte decât după.”

S-a supărat.

„Iar exagerezi. Te iubesc pe tine, nu mă însor cu mama.”

Am vrut să-l cred. L-am crezut.

La nuntă, după toastul ăla mizerabil, prima care a reacționat a fost mătușa mea, tanti Florica.

„Mariano, ți-e rușine obrazului! La nunta copilului tău vorbești așa?”

Soacra mea a ridicat din umeri.

„Adevărul supără.”

Mama mea a început să plângă. Tata s-a ridicat atât de brusc încât a răsturnat scaunul.

„Hai, Mario, plecăm”, i-a zis el mamei. „Nu stăm unde ne este batjocorit copilul.”

Atunci am simțit că se rupe ceva în mine. Nu de supărare, ci de rușine. O rușine murdară, care mi se urca în gât. Iar Cătălin… Cătălin a rămas o secundă pe loc. O singură secundă, dar eu am văzut-o. Ezitarea lui.

M-am uitat la el și i-am spus încet:

„Dacă acum nu spui nimic, să știi că nu mai reparăm niciodată.”

A înghițit în sec. Se uita la mine, apoi la maică-sa. La mine, apoi la ea.

Și abia atunci a izbucnit:

„Mamă, pleci. Acum. Ai terminat.”

„Poftim?”

„Pleci de la nunta mea. Ți-ai bătut joc de soția mea.”

A spus „soția mea” și, pentru o fracțiune de secundă, am simțit că poate mai există o șansă. Numai că scandalul deja pornise. Unchii lui murmurau că „nu se face să-ți dai mama afară”, verii mei mă întrebau dacă vreau să chemăm pe cineva, lăutarii tăceau și se prefăceau că-și potrivesc instrumentele. O parte dintre invitați s-au ridicat și au plecat. Restul au rămas, dar nimeni nu mai avea chef de nimic.

Am dansat „valsul mirilor” cu ochii umflați. El îmi șoptea „iartă-mă” la fiecare pas. Eu îl auzeam, dar parcă de departe.

După nuntă, lucrurile s-au înrăutățit. Soacra mea a început să-l sune zilnic.

„Ți-a întors capul.”

„Te-a pus contra mamei tale.”

„Să vedem cât ține dragostea când vin ratele și copiii.”

Și au venit și ratele. Nu copiii. Pentru că eu, sincer, am început să mă tem. Cum să aduci un copil într-o familie în care bunica lui își disprețuiește mama?

Cătălin încerca să țină echilibrul. Mergea uneori la ea fără să-mi spună, „ca să n-o lase singură”. Eu aflam din greșeală. Dintr-un bon uitat în buzunar. Dintr-un apel văzut seara târziu. Din felul în care tăcea când îl întrebam unde a fost.

„De ce minți?” l-am întrebat într-o noapte, în bucătăria noastră mică, printre farfurii nespălate și facturi.

„Nu mint. Doar… evit scandalul.”

„Cu cine? Cu mine sau cu ea?”

N-a răspuns.

Asta a durut mai tare decât toastul.

Într-o duminică, fără să mă anunțe, a adus-o la noi. Eu eram în trening, făceam ciorbă, aveam părul prins aiurea. Când am deschis ușa și am văzut-o pe Mariana în prag, cu aceeași privire rece, am simțit că-mi fuge podeaua de sub picioare.

„Am venit să văd cum trăiți”, a zis ea.

S-a uitat prin casă ca la inspecție. La mobila luată în rate. La perdelele puse de mama. La frigiderul pe jumătate gol.

Și apoi a lovit unde știa mai bine.

„Nici acum nu înțeleg ce-a văzut băiatul meu la tine.”

De data asta, n-am mai tăcut.

„Poate faptul că l-am iubit când n-avea nimic. Poate faptul că stau lângă el și când îi e greu. Poate faptul că eu nu-l fac să aleagă între dragoste și vină.”

Cătălin a rămas încremenit. Ea a pufnit.

„Ești obraznică.”

„Nu. Sunt doar obosită.”

Atunci i-am spus și lui, de față cu ea:

„Ori punem limite, ori ne terminăm. Eu cu femeia asta pe cap toată viața nu pot.”

A urmat o tăcere lungă. Din aia apăsată. Se auzea doar ciorba clocotind încet.

Cătălin s-a așezat pe scaun, cu coatele pe genunchi, și și-a frecat fața cu palmele. Părea dintr-odată foarte mic, foarte obosit.

„Mamă”, a spus fără să se uite la ea, „până nu îți ceri iertare Andreei, nu mai vii la noi. Și nici eu nu mai vin la tine.”

Ea a râs. Un râs scurt, rece.

„Să te văd cât reziști.”

A plecat trântind ușa.

De atunci au trecut opt luni. N-a cerut iertare. El n-a mai vorbit cu ea decât o dată, când a ajuns la spital cu tensiunea. Eu nu l-am oprit. Nici n-aș fi putut. E mama lui, până la urmă. Dar ceva s-a schimbat între noi. Ne iubim, da. Numai că iubirea nu mai e singură în casă. Mai stau cu noi frica, resentimentul și întrebarea aia pe care n-o spunem mereu cu voce tare: cât poate duce o căsnicie când unul dintre părinți vrea s-o distrugă din ambiție?

Eu încă încerc. Și el încearcă. Dar uneori mă gândesc că nunta noastră a fost, de fapt, începutul luptei, nu începutul fericirii.

Voi ce ați fi făcut în locul meu? O familie se apără cu orice preț sau există răni care nu se mai închid niciodată?