Mi-am vândut terenul ca să-i ridic pe picioare, iar când am vrut și eu o vacanță la mare, propriul meu fiu mi-a spus că sunt egoistă

— Serios, mamă? Tu chiar te gândești la mare și la petrecere acum?

Vocea lui Vlad a venit tăios prin telefon, de parcă mă prinsese furând, nu cumpărându-mi și eu, după o viață, trei zile la Eforie.

— Vlad, nu „acum”. Banii ăștia au rămas ai mei. Doar n-o să cer voie să respir.

Din spate s-a auzit și Roxana, suficient de tare cât să înțeleg fiecare cuvânt:

— Normal. Pentru dânsa sunt bani de distracție, dar noi să mergem cu tigaia aia de mașină până pică roțile.

Am rămas cu telefonul în mână și cu un nod în gât de parcă înghițisem pietriș. Atunci am simțit prima dată, clar, că eu pentru ei nu mai eram mamă. Eram portofel.

Când s-a însurat Vlad, eu deja eram pensionară. Nu aveam cine știe ce, doar pensia și un teren rămas de la părinții mei, la marginea satului. Pământ bun. Tata ținuse la el toată viața. Eu l-am vândut cu inima strânsă, dar am zis că fac asta pentru copil. „Să aibă și el un început mai ușor”, asta îmi repetam.

Din banii ăia le-am dat avansul pentru apartament. Nici n-am stat la discuții. Vlad plângea aproape de emoție.

— Mamă, nu știu cum să-ți mulțumesc…

L-am luat în brațe și i-am zis:

— Să fiți bine. Asta să-mi fie mulțumirea.

Numai că începutul ăla „mai ușor” s-a lungit pe ani.

Ba nu le ajungea pentru rată. Ba trebuia frigider nou. Ba „mamă, luna asta e greu, ne mai ajuți puțin?”. Puținul ăla adunat era mult. Din pensia mea tăiam de peste tot. Nu-mi luam haină nouă. Nu-mi făceam dantura, deși am amânat-o rușinos de mult. Iarna stăteam cu puloverul pe mine în casă, să nu pornesc căldura prea tare. Și tot lor le trimiteam.

La început, Roxana era dulce.

— Sărut mâna, mami, ce ne-am face fără dumneavoastră?

Mami. Așa îmi spunea când avea nevoie.

După ce s-au mai așezat, după ce au început să câștige amândoi mai bine, tonul s-a schimbat. Nu brusc. Fin, pe nesimțite. Dacă întrebam ceva, păream băgăcioasă. Dacă spuneam că sunt obosită, mi se răspundea că „toți suntem”. Dacă nu trimiteam bani imediat, se lăsa liniște. O liniște rece, din aia care te face să te simți vinovat deși n-ai făcut nimic rău.

În primăvară am făcut 63 de ani. Și, pentru prima dată după foarte mult timp, m-am gândit și la mine. Mai rămăseseră niște bani puși deoparte. Nu avere. Dar suficient cât să merg cinci zile la mare și să fac o masă mică de ziua mea, cu două prietene și sora mea. Atât. N-am vrut lux. Am vrut să văd marea și eu, liniștită, fără să calc tot timpul pe vârfuri în propria viață.

Proastă idee, aparent.

Le-am spus într-o duminică, la cafea.

Roxana a lăsat ceașca jos și s-a uitat la Vlad. El a râs scurt, din nas.

— Tu vorbești serios?

— Da. De ce?

— Pentru că noi voiam să schimbăm mașina, mamă. Știi bine câte probleme are.

— Știu. Dar e mașina voastră.

Roxana s-a înroșit la față.

— Păi și apartamentul cui e? Tot al nostru. Acolo n-a fost problemă să ne ajutați.

M-am uitat la ea și mi s-a făcut frig. Nu pentru ce a zis, ci pentru felul în care a zis-o. Ca și cum ajutorul meu nu fusese dar, ci obligație.

— V-am ajutat cât am putut. Mult. Ani de zile.

— Și acum vă opriți pentru o petrecere? a izbucnit Vlad. Pentru niște mofturi?

Mofturi. Cuvântul ăsta m-a lovit mai rău decât dacă mi-ar fi trântit ușa în față.

— Moft e să vreau și eu cinci zile la mare după ce am muncit o viață?

— Nu întoarceți lucrurile, mamă. Noi avem nevoie reală.

— Și eu ce am? Am doar datoria să dau?

S-a lăsat o tăcere urâtă. Vlad își freca degetele de masă. Roxana se uita pe lângă mine, cu buzele strânse.

— Sincer, a zis ea, eu nu mă așteptam la așa egoism.

Atunci am simțit că mi se taie ceva înăuntru. Nu zgomotos. Nu dramatic. Pur și simplu, s-a rupt.

N-am țipat. N-am făcut scandal. M-am ridicat, m-am dus în hol, le-am adus punga cu niște sarmale pe care le pregătisem pentru ei și le-am pus-o în brațe.

— Luați-le. Și mergeți acasă.

Vlad s-a uitat la mine de parcă nu mă mai cunoștea.

— Așa faci? Pentru niște bani?

Am zâmbit amar. Uite cine vorbea.

După ziua aia, aproape nimic. Un mesaj sec de Crăciun. Un „La mulți ani” trimis târziu, fără suflet. În rest, tăcere. Și să știți ceva? Primele săptămâni au fost groaznice. Mă uitam la telefon ca o nebună. Îmi venea să-i sun, să-i împac, să le spun că le dau banii, numai să nu-mi pierd copilul.

Dar după aia m-am întrebat: dacă îl țin aproape doar plătind, ce fel de apropiere e aia?

Am fost la mare. Am stat dimineața pe plajă cu cafeaua în mână și am plâns fără să mă vadă nimeni. De durere, da. Dar și de ușurare. La ziua mea au venit sora mea, Viorica, și două vecine. Mi-au adus un tort mic și flori de câmp. Am râs. Rar, dar sincer. Și pentru prima dată nu m-am simțit vinovată că trăiesc.

Banii i-am păstrat. O parte i-am pus pentru dantură. O parte pentru zile negre. N-am mai dat explicații nimănui.

Poate într-o zi Vlad o să înțeleagă că o mamă nu e pușculiță. Poate nu. Dar eu nu mai pot să mă golesc pe mine ca să umplu niște pretenții care n-au capăt.

Spuneți-mi voi, cât trebuie să dea o mamă până când are voie să spună „ajunge”?

Și dacă propriul tău copil te iubește doar cât timp îl finanțezi… asta mai e dragoste sau e altceva, mai trist decât pot eu să numesc?