Am refuzat să trec apartamentul moștenit și pe numele soțului meu, iar când soacra mea a început să-mi spună în propria casă că sunt egoistă, am înțeles că mariajul nostru se rupea chiar sub ochii mei

„Adică tu chiar vrei să rămână doar pe numele tău?” a zis Cătălin, cu mâna pe spătarul scaunului, de parcă se ținea să nu izbucnească.

Lângă el, maică-sa, doamna Viorica, și-a împins cana de cafea și m-a privit lung, din cap până-n picioare, în bucătăria apartamentului pe care îl moștenisem de la ai mei.

„Mirela, mamă, nu te atacă nimeni. Dar e mai sigur pentru familie. Pentru copil. Ce, voi faceți lucrurile separat?”

În momentul ăla mi s-a strâns stomacul. Încă nici nu eram însărcinată, doar vorbisem că poate, la anul. Și deja copilul nostru, care nici nu exista, ajunsese argument ca să mă convingă să cedez.

Apartamentul era al părinților mei. Două camere, într-un bloc vechi din Iași, la etajul trei. Nu era lux. Parchet scârțâind, țevi schimbate pe jumătate, balcon închis cu termopan pus de tata cu un vecin. Dar era casa în care am crescut. Acolo mama m-a ținut de mână când am avut febră mare în clasa a șaptea. Acolo tata a stat nopți întregi și a făcut calcule când rămăsese fără serviciu. După ce s-au dus amândoi, la diferență de opt luni, apartamentul ăsta a rămas tot ce mai puteam atinge din ei.

Cătălin știa asta. Când ne-am căsătorit, a zis clar că nu-l interesează nimic material, că important e să fim bine. Am crezut. Chiar am crezut.

La început au fost doar aluzii.

„Ar fi normal să fie și Cătălin acolo, pe acte.”

„Nu de alta, dar lumea e rea.”

„Dacă Doamne ferește ți se întâmplă ceva?”

Le-am ignorat. Am zis că trece. Numai că n-a trecut. S-a transformat în discuții săptămânale, apoi aproape zilnice. Viorica venea „în vizită” și lăsa câte o propoziție aruncată printre sarmale și reproșuri mascate.

„Eu pe vremea mea n-aș fi stat să număr ce-i al meu și ce-i al bărbatului.”

Într-o seară, după ce a plecat ea, l-am întrebat direct:

„Tu chiar vrei jumătate din apartamentul ăsta?”

A tăcut câteva secunde. Prea multe.

„Nu e vorba că vreau eu jumătate. E vorba de siguranță. Suntem o familie.”

„Suntem o familie și fără să-mi ceri mie să mut moștenirea părinților mei pe numele tău.”

A oftat tare, iritat.

„Vezi? Exact asta zic. Vorbești de parcă sunt un străin.”

Nu mi-a venit să cred. Eu eram cea care îl ținea aproape, care plătea ratele la renovare din salariu, care făcea economie din bonurile de masă, care l-a ajutat când și-a pierdut jobul la reprezentanță și trei luni a stat pe bară. Niciodată nu i-am scos ochii. Niciodată.

Dar ceva se schimbase în el. Sau poate doar începuse să spună cu voce tare ce gândea de mult.

După aia au început înțepăturile.

Că sunt rece.

Că sunt materialistă.

Că dacă îl iubeam, nu aveam nimic de ascuns.

În propria mea casă ajunsesem să calc apăsat, să nu deranjez. Când auzeam cheia în ușă, mi se strângea pieptul. Viorica intra de parcă tot ea mă crescuse acolo.

Într-o duminică, n-am mai rezistat. Venise iar, neinvitată, cu o mapă albastră.

„Am vorbit cu un notar,” a zis ea. „V-am ușurat eu treaba. Doar să mergeți și să semnați.”

M-am uitat la Cătălin. Nu părea surprins. Știa.

Cred că atunci s-a rupt ceva definitiv în mine.

„Ați vorbit cu un notar pentru apartamentul meu fără să mă întrebați?”

Viorica a ridicat din umeri.

„Iar începi cu al meu, al meu… De asta nu merge bine casa asta.”

„Casa asta merge prost fiindcă dumneavoastră nu înțelegeți să stați deoparte.”

Cătălin s-a înroșit.

„Nu-i vorbi așa mamei!”

„Ba o să-i vorbesc exact așa, pentru că e în casa mea și decide peste mine!”

S-a lăsat o liniște din aia urâtă, groasă. Viorica și-a strâns buzele și a șoptit, suficient de tare cât să aud:

„Ți-am zis eu că fata asta e egoistă.”

M-am întors spre Cătălin. Poate, undeva, încă mai așteptam să spună: gata, mamă, ajunge. Dar el s-a uitat la mine ca la cineva care l-a dezamăgit.

„Sincer, și eu cred că exagerezi. Ce mare lucru? Trecem apartamentul și pe numele meu și terminăm circul.”

Circul.

Așa i-a zis durerii mele, fricii mele, memoriei părinților mei.

Atunci am zis calm, deși îmi tremurau degetele:

„Nu trec nimic. Niciodată. Și din momentul ăsta mama ta nu mai vine aici să facă presiuni. Dacă nu-ți convine, ușa e acolo.”

N-a plecat în seara aia. A dormit pe canapea, întors cu spatele. Dimineața n-am vorbit aproape deloc. După două săptămâni s-a mutat la Viorica „temporar”. După o lună mi-a trimis mesaj că poate e mai bine să luăm o pauză. După încă trei luni eram la divorț.

La judecătorie, nici nu se uita la mine. Parcă eu distrusesem tot. Parcă nu ei intraseră cu bocancii peste singurul lucru pe care îl mai aveam de la ai mei.

Am plâns mult după. Nu de apartament. De rușine, de dezamăgire, de tot ce n-am vrut să văd la timp. Și, culmea, am plâns și după el. După varianta lui de la început, băiatul care mă ținea de mână în tramvai și-mi spunea că o să fim echipă. Dar omul ăla s-a pierdut undeva între orgoliu și vocea mamei lui.

Acum stau tot aici. În sufrageria asta mică. Mai aud vecinii prin pereți, mai scârțâie parchetul, mai curge robinetul dacă nu-l strângi bine. Nu e o viață perfectă. Dar e liniște. Și, Doamne, cât valorează liniștea când ai trăit în tensiune zi de zi.

Poate unii o să spună că am ales apartamentul în locul căsniciei. Eu cred că am ales respectul. Dacă cedam atunci, ce mai urma?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Am apărat ce era al meu sau am cerut, de fapt, prea puțin: doar să fiu iubită fără să fiu împinsă să renunț la mine?