I-am primit în casa mea ca pe niște copii necăjiți. Mi-au furat banii, amintirile și, până la urmă, viața pe care o mai aveam în București

„Mamă, iar ai dat drumul la ușă oricui?” a țipat Irina la telefon, iar eu stăteam în mijlocul sufrageriei, cu sertarele răscolite și cutia de tablă în care țineam banii deschisă pe masă, goală.

Nu mai puteam nici să plâng cum trebuie. Doar mă uitam la locul acela gol și simțeam că mi se lasă picioarele.

„Nu erau oricine”, am zis încet. „I-am cunoscut prin doamna Mariana de la biserică… a zis că sunt copii buni, că stau puțin, până își găsesc chirie.”

„Copii buni? Mamă, ți-au furat casa la bucată!”

Avea dreptate. Și totuși, m-a durut felul în care a spus-o.

Sunt văduvă de opt ani. Stau într-un apartament de două camere în Titan, la etajul patru, fără lift. Aici am trăit cu Dumitru aproape patruzeci de ani. Aici am pus perdelele împreună, aici am mâncat la masa din bucătărie în fiecare duminică, aici l-am vegheat când s-a stins. După ce a murit, liniștea din casă a început să apese. Prea tare. Uneori lăsam televizorul pornit doar să aud o voce.

Pe Alin și Mirela i-am primit tocmai din cauza liniștii ăsteia. El, slab, cu o geacă de fâș mereu pe el, ea tăcută și cu ochii în pământ. Mi s-a spus că vin din provincie, că au avut necazuri, că el se angajase la un service, ea la un magazin, dar n-aveau unde sta două-trei săptămâni.

„Doar până ne punem pe picioare, tanti Viorica”, mi-a zis Alin. „Vă plătim și utilitățile.”

Am zis da. Ce era să fac? M-am gândit la Irina când era studentă și stătea cu chirie prin gazde, la mila altora.

La început au fost atenți. Mirela spăla vasele fără să-i spun. Alin îmi aducea pâine când venea seara. Mai schimbam două vorbe la cafea. Îmi ziceau „săru’ mâna”. Mi-au câștigat încrederea repede, poate prea repede.

Apoi au început lucrurile mici. O bancnotă lipsă. O cutie de cafea dispărută prea repede. Cheile mutate din loc. Mi-am zis că uit eu. Că am îmbătrânit. Că nu mai sunt atentă.

Într-o după-amiază, am intrat în dormitor și i-am găsit pe amândoi acolo. Au sărit ca arși.

„Căutam un cearșaf”, a spus Mirela.

Dar cearșafurile erau în debara, pe hol. Am simțit un junghi, o bănuială urâtă. N-am zis nimic. Asta mă roade și acum. Că n-am zis.

După două zile au dispărut.

Pur și simplu. Când m-am întors de la piață, nu mai erau. Nici hainele, nici încărcătoarele, nimic. Am crezut întâi că s-au speriat și au plecat. Apoi am deschis sertarul de jos din șifonier.

Economiile mele nu mai erau. Douăzeci și șapte de mii de lei. Banii strânși pentru zile grele, din pensie, din ce mai pusesem deoparte după moartea lui Dumitru, din vânzarea mașinii lui vechi.

Dar nu asta m-a rupt cel mai rău.

Lipsea și ceasul lui Dumitru. Un ceas vechi, rusesc, care nici nu valora mare lucru, dar îl purta în fiecare zi. Și verigheta lui, pe care o țineam într-o cutiuță albastră, învelită într-o batistă. Mi-au luat și poza noastră de la mare, din ’89, pusă într-o ramă mică de lemn. Pentru cine era aia? Ce să faci cu o fotografie veche a doi oameni care nu-ți sunt nimic?

Când a venit Irina de la Pitești, a intrat în casă ca o furtună.

„Ți-am spus de atâtea ori să nu mai primești străini!”

„Nu erau străini…”

„Ba da, mamă, erau! Tu nu vezi că oamenii nu mai sunt ca înainte?”

M-am ridicat și eu. Tremuram.

„Și ce voiai să fac? Să stau singură între patru pereți până mor? Să nu mai vorbesc cu nimeni? Să mă uit pe geam?”

A tăcut o secundă. Apoi a început să plângă.

„Eu vreau să trăiești, nu să te distrugă toți nenorociții.”

Ne-am îmbrățișat, dar era una din acele îmbrățișări în care dragostea doare.

Am mers la poliție. Declarații, întrebări, copii după buletin. M-am simțit mică, încurcată, vinovată de parcă eu făcusem ceva murdar. După o lună, când încă așteptam vești, a venit poștașul cu niște plicuri.

Restanțe.

Somații.

Contracte de împrumut rapid.

Pe numele meu.

Mi s-a făcut rău în bucătărie. M-am așezat pe scaun și nu mai auzeam bine. Alin și Mirela îmi fotografiaseră buletinul. Probabil când le-am dat să-l copieze pentru flotant, sau cine știe când. Făcuseră mai multe credite mici, din alea care te prind repede și te strâng de gât după.

Irina a venit iar. De data asta cu soțul ei, Cătălin. El e om liniștit, dar în seara aia a vorbit apăsat.

„Mamă, nu mai e vorba doar de furt. Aici e pericol. Trebuie să veniți la noi.”

„Nu plec”, am spus din reflex. „Asta e casa mea.”

Irina a izbucnit.

„Care casă? Casa în care oricine intră și îți ia tot? Casa în care stai singură și ascunzi bani în șifonier? Dacă mâine pățești ceva?”

Am vrut să mă supăr. N-am putut. Pentru că, undeva, știam.

Au urmat luni urâte. Drumuri, hârtii, telefoane, contestații. O parte din datorii s-au blocat, altele nu. Mi s-a spus că trebuie să dovedesc, să aștept, să am răbdare. Dar răbdarea costă. Avocații costă. Drumurile costă. Nopțile nedormite costă și ele, doar că nu ți le decontează nimeni.

Am ajuns să vând apartamentul. Altă soluție n-am avut. O parte din bani s-au dus pe problemele lăsate de ei, o parte pe mutare, pe acte, pe ce mai trebuia închis. În ziua în care am predat cheile, am rămas singură în sufrageria goală și am atins peretele de lângă balcon, acolo unde Dumitru se sprijinea când fuma pe ascuns.

„Gata, Mitrule”, am șoptit. „Plec și eu.”

Acum stau la Irina și la Cătălin, în Pitești, într-o cameră frumoasă, curată, cu o pătură nouă și vedere spre parcarea dintre blocuri. Sunt oameni buni cu mine. Nepoata mea îmi aduce ceai seara. Dar nu e acasă. Și cred că n-o să mai fie vreodată.

Cel mai tare nu mă doare că am pierdut niște bani. Mă doare că, dintr-o prostie a inimii, am pierdut locul în care mi-am trăit viața.

Spuneți-mi voi, am fost doar naivă sau pur și simplu am vrut să cred că mai există omenie? Și dacă închizi ușa tuturor, ce mai rămâne din tine?