Am fugit la ai mei cu fetița în brațe, iar după două săptămâni am aflat că sunt din nou însărcinată cu bărbatul de care încercam să scap

— Dacă mai ieși o dată pe ușa asta cu copilul, să nu te mai întorci! a urlat Răzvan, cu venele umflate la gât, în timp ce Mara plângea lipită de piciorul meu.

Nu știu nici acum de unde am avut putere. Mi-am pus repede câteva haine într-o pungă, i-am tras fetei hanoracul peste pijama și am ieșit. Tremuram atât de tare că abia am reușit să chem un taxi. Mara sughița pe bancheta din spate și mă întreba printre lacrimi:

— Mami, tati e supărat pe mine?

Atunci m-am rupt pe dinăuntru. Am luat-o în brațe și i-am spus ce spun toate mamele când nu mai știu cum să repare lumea:

— Nu, iubita mea. Nu e vina ta. Nimic nu e vina ta.

M-am mutat la mama, într-un apartament mic din Pitești, unde camera mea de adolescentă încă mai avea perdelele vechi, cusute de bunica. Mama n-a pus întrebări în prima seară. Mi-a făcut ceai de tei, i-a întins Marei un pat lângă ea și m-a lăsat să plâng în bucătărie până dimineață.

Răzvan n-a venit după mine în noaptea aia. A început a doua zi. Mesaje, apeluri, amenințări, apoi scuze. Tot tacâmul.

„Ești nebună dacă crezi că îmi iei copilul.”

„Hai acasă, că vorbim.”

„Te bagi cu mă-ta între noi și o să regreți.”

După câteva ore:

„Iartă-mă. M-am enervat. Știi și tu cum mă provoci.”

Asta mă omora cel mai tare. Faptul că aproape ajunsesem și eu să cred că eu îl provoc. Că dacă tăceam mai mult, dacă nu îi spuneam că a băut iar, dacă nu îi aminteam de rate, de grădiniță, de faptul că Mara se speria când ridica tonul… poate era liniște. Dar liniștea aia era din aia bolnavă, de stai încordată și când se închide frigiderul.

După două săptămâni, mi s-a făcut rău dimineața. Mama a crezut că e de la stres. Eu, nu știu de ce, am simțit imediat. Am cumpărat testul de la farmacia din colț și l-am făcut în baia mică, cu ușa încuiată, de parcă mă prindea cineva.

Două liniuțe.

M-am așezat pe capacul toaletei și am rămas cu testul în mână minute bune. Auzeam din cameră desenele Marei și lingurița mamei lovind cana. Viața mergea înainte, iar eu simțeam că mă înec.

Mama a înțeles din privirea mea.

— Ești?

Am dat din cap.

S-a așezat și ea, încet, pe marginea căzii. A dus mâna la gură și a stat puțin fără să spună nimic.

— Doamne, Andreea…

Atât. Nici reproș, nici panică. Doar durere.

Seara, după ce a adormit Mara, am vorbit în bucătărie pe întuneric, numai cu lumina de la hotă aprinsă.

— Trebuie să-i spui, a zis mama încet. Dacă află mai târziu, poate întoarce totul împotriva ta.

— Și dacă îi spun, ce fac? Dacă vine aici? Dacă începe iar? Dacă zice că vrea copiii doar ca să mă țină legată de el?

Mama a strâns din buze. Își frământa colțul halatului, cum face când e neliniștită.

— Știu. Dar și dacă taci, poate ieși urât. Numai că…

— Numai că vrei să mă protejezi.

— Da, a zis. Că te-am adunat de pe jos o dată. Nu știu dacă mai rezist să te văd așa încă o dată.

N-am dormit aproape deloc în noaptea aia. Mă uitam la Mara cum doarme, cu buzele întredeschise, cu părul lipit de frunte. Și mă gândeam că în mine mai e un copil. Al lui. Al nostru. Ce cuvânt ciudat e „nostru” când ți-e frică de omul cu care l-ai făcut.

A treia zi m-a sunat Răzvan de pe alt număr.

— De ce nu răspunzi?

— Pentru că mi-e mai bine fără țipete.

A tăcut o secundă.

— Te pune mă-ta să divorțezi, nu?

— Nu mă pune nimeni. Eu am plecat.

A râs scurt, din ăla rece.

— Să vezi tu la custodie. Mara rămâne la mine. Tu nici n-ai serviciu acum.

M-am sprijinit de perete. Fix asta mă speria. Eu eram în concediu de creștere terminat de puțin timp, lucrasem part-time, depindeam de mama momentan. El știa foarte bine unde doare.

— Nu folosi copilul ca să mă sperii, i-am spus, dar vocea mi-a tremurat.

— Atunci hai să vorbim ca oamenii. Singuri.

Singuri. Niciodată nu însemna bine.

Am închis și am izbucnit în plâns. Mama a ieșit din cameră speriată.

— A zis de custodie, am șoptit. Exact cum credeam.

În zilele următoare, am început să strâng mesaje, înregistrări, poze cu ușa spartă din iarnă, cu farfuriile trântite, cu vânătaia veche de pe mână pe care atunci o ascunsesem zicând că m-am lovit în dulap. Mi-era rușine. Acum mi-era și mai rușine că stătusem.

Dar printre toate fricile astea, era și copilul din mine. Mă atingeam uneori pe burtă aproape fără să vreau. Și imediat mă lovea gândul: are dreptul să știe? Sau obligația mea e, înainte de toate, să-i țin pe copii în siguranță?

Mama ba spunea una, ba alta.

— Spune-i prin avocat.

După o oră:

— Nu, mai stai. Să vedem întâi medicul, să vedem dacă totul e bine.

Era prinsă între lege și instinct. Sincer, și eu la fel.

Acum am prima programare săptămâna viitoare. Nici lui nu i-am spus, nici actele de divorț nu sunt depuse încă. Trăiesc cu telefonul pe silent și cu inima în gât de fiecare dată când aud interfonul.

Uneori mă gândesc că adevărul trebuie spus, oricât de greu ar fi. Alteori mă uit la Mara și simt că adevărul, spus omului nepotrivit, poate deveni armă.

Voi ce ați face în locul meu? I-ați spune acum că va mai avea un copil sau ați aștepta, ca să vă puteți proteja mai întâi?