Când am pus casa la vânzare, copiii mei și-au amintit brusc că mai au mamă

— Mamă, iar dramatizezi. Eu sunt în ședință, te sun mai târziu.

Asta a fost tot ce mi-a spus fiica mea, Andreea, când i-am zis că nu-mi mai simt bine mâna stângă și că mi se încețoșează vederea.

Fiul meu, Cosmin, nici măcar n-a răspuns. Mi-a scris după aproape două ore: „Sunt pe drum spre Pitești, vedem diseară.”

Până seara, eu eram deja la Urgențe, pe un pat cu cearșaful aspru, cu o branulă în mână și cu geanta mea lăsată strâmb sub scaun. Mirosea a dezinfectant și a oboseală. O infirmieră m-a întrebat dacă vine cineva la mine.

Am mințit.

— Da, vin copiii imediat.

N-a venit nimeni.

Doctorul a zis că am făcut un puseu de tensiune urât, pe fond de stres și epuizare, și că am avut noroc. Noroc. M-am uitat la tavanul alb și mi-a venit să râd. Eu, la 68 de ani, ajunsesem să mă țin tare în fața unor străini, în timp ce ai mei aveau „treabă”.

Toată viața mea a fost despre ei. După ce a murit soțul meu, Ilie, Cosmin avea 14 ani, Andreea 11. Am lucrat și la fabrică, și la curățenie pe scări de bloc, și în piață, la o tarabă cu brânză, numai să nu le lipsească nimic. Le-am pus mâncare caldă pe masă, i-am ținut la școală, le-am făcut nunți frumoase, le-am dat bani de avans când și-au luat apartamente. Casa asta, bătrânească, dar trainică, am ținut-o pentru ei. „Să aveți unde veni”, le spuneam.

Și ei veneau din ce în ce mai rar.

La început aveau motive. Copii mici, serviciu, rate. Le-am înțeles pe toate. Apoi au început să mă sune tot mai scurt.

— Mamă, nu pot azi.

— Mamă, poate săptămâna viitoare.

— Mamă, iar începi?

Cel mai rău nu era că nu veneau. Era felul în care mă făceau să mă simt, de parcă eu eram o obligație care le strica programul.

După ce am ieșit din spital, am stat trei zile singură. Andreea mi-a trimis o supă printr-o vecină. Cosmin a trecut zece minute, cât să lase o pungă cu portocale și să spună, uitându-se la ceas:

— Să ai grijă de tine, mamă. Știi și tu că nu mă pot împărți.

Atunci s-a rupt ceva în mine. Nu cu scandal. Nu cu lacrimi. Pur și simplu s-a făcut liniște.

În a patra zi, am chemat o agentă imobiliară. O cheamă Doina. S-a uitat prin curte, la vișinul din spate, la soba veche din bucătăria de vară, la pereții pe care încă se vedeau urmele de la înălțimea copiilor, trase cu creionul.

— Sigur vreți să vindeți? m-a întrebat.

Am înghițit greu.

— Mai sigură decât am fost de multe lucruri în viața mea.

Planul meu era simplu. Vindeam casa, puneam banii deoparte și mă mutam într-un cămin privat, aproape de oraș, cu asistentă, doctor, mâncare caldă și cineva care să bată la ușă dacă nu mă ridic dimineața din pat. Nu voiam lux. Voiam să nu mai depind de mila nimănui.

Când au aflat copiii, au venit amândoi în aceeași seară. Ce coincidență, nu?

Andreea a intrat prima, cu obrajii aprinși.

— Cum adică vinzi casa? Fără să vorbești cu noi?

Cosmin a trântit poarta și a rămas în picioare, în mijlocul curții.

— Mamă, asta e casa noastră.

Am simțit cum mi se ridică sângele în tâmple.

— Nu, dragul meu. E casa mea. Eu am plătit-o. Eu am reparat-o. Eu am rămas în ea când voi ați plecat.

S-a făcut liniște. Andreea și-a frământat geanta între degete.

— Noi ne gândeam că… adică, pe viitor, să rămână în familie.

— În familie? am zis. Care familie? Cea care n-a avut două ore pentru mine când eram la spital?

Andreea a început să plângă. Dintr-odată, așa. Cu rimelul întins.

— Nu e corect. Eu am copii, am serviciu, nu pot să las tot.

— Nici eu n-am putut, i-am zis. Dar am lăsat. Pentru voi.

Cosmin a tras aer în piept și a vorbit mai încet.

— Bine, am greșit. Dar nu poți să iei o decizie din supărare.

L-am privit lung. Era bărbat în toată firea, cu fire albe la tâmple, și totuși în clipa aia l-am văzut copilul care cerea adidași noi și promitea că o să aibă grijă de mine când o să îmbătrânesc.

— Nu e din supărare, Cosmin. E din luciditate.

După seara aia, telefoanele au început să sune des. Prea des. Andreea mă întreba dacă am mâncat. Cosmin voia să mă ducă la control. Au început să vină duminica, cu flori, cu prăjituri, cu griji pe care nu le mai văzusem de ani.

Și eu? Eu stăteam la masă cu ei și nu mai știam ce să cred.

Într-o după-amiază, i-am auzit în bucătărie, crezând că dorm.

— Dacă o vinde, s-a dus tot, a șoptit Andreea.

— Lasă, întâi să vedem ce vrea exact, a răspuns Cosmin.

Mi-a înghețat inima. „Tot”? Eu eram „totul” sau casa era?

Seara, Andreea m-a luat de mână.

— Mamă, putem să reparăm lucrurile. Vii la mine câteva zile, apoi la Cosmin. Ne organizăm.

Am întrebat-o încet:

— Pentru mine sau pentru casă?

A rămas cu ochii în jos. N-a răspuns imediat. Și tăcerea aia a durut mai tare decât orice ceartă.

Acum actele sunt aproape gata. Doina mă sună zilnic, are deja un cumpărător serios. Copiii mei sunt iar prezenți, calzi, atenți. Poate sincer. Poate speriați. Poate prea târziu. Nu știu.

Stau seara în curte, sub vișin, și mă uit la casa în care mi-am crescut copiii și în care am îmbătrânit singură, fără să-mi dau seama când am ajuns ultima pe lista lor.

Spuneți-mi voi… un om trebuie să mai creadă în iubirea venită abia când simte că pierde ceva?

Și dacă îi iert, cum mai aflu dacă s-au întors la mine sau doar la ceea ce las în urmă?