M-am măritat fără fata mea, deși mi-a spus că omul de lângă mine vrea doar apartamentul și pensia mea

„Dacă te măriți cu el, să nu te aștepți să mai calc la tine în casă.” Asta mi-a zis fata mea în bucătărie, cu un teanc de hârtii în mână și cu vocea tremurândă de nervi. Eu stăteam la masă, cu cana de cafea în față, și simțeam că-mi fuge pământul de sub picioare.

Sunt femeie divorțată de opt ani. După divorț am rămas în apartamentul meu cu două camere, cumpărat prin credit pe vremuri și terminat de plătit cu greu. Lucrez încă patru ore la un cabinet stomatologic, la recepție, și am și pensie de urmaș mică după anii lucrați ai fostului soț, plus ce mi-am făcut eu. Nu trăiesc în lux, dar mă descurc. Cel mai greu mi-a fost cu singurătatea. Seara, după ce veneam de la muncă, intram într-o casă tăcută. Fata mea e la casa ei, are copil, serviciu, rate. Ne vedeam des, dar nu e același lucru.

Pe el l-am cunoscut acum un an și jumătate, la o farmacie din cartier. A intrat în vorbă cu mine pentru că nu mergea cardul la POS și a glumit că, la vârsta noastră, ne țin în viață și medicamentele, și umorul. Mi-a plăcut că era îngrijit, vorbea frumos și părea un om așezat. Mi-a spus că a lucrat în distribuție, că acum face ceva colaborări și că stă cu chirie după un divorț urât. Nu m-am gândit că ar trebui să-i cer dosarul de la bancă.

La început a fost atent. Îmi aducea pâine caldă de la brutăria de lângă piață, mă ducea cu mașina la Carrefour, mi-a reparat o priză, mi-a schimbat bateria la chiuvetă. După ani în care am cărat singură baxuri de apă și am chemat instalatori care nu răspundeau, pentru mine conta mult. Și da, recunosc, m-am grăbit. Mi-a fost bine să mă întrebe cineva dacă am mâncat și dacă am ajuns acasă.

Fata mea de la început nu l-a plăcut.

„Mamă, nu-mi inspiră încredere.”

„De ce? Că nu poartă cămașă scumpă?”

„Nu, că vorbește prea frumos și prea calculat.”

Eu m-am supărat. Mi s-a părut că-l judecă fără să-l cunoască. Și adevărul e că am contribuit și eu la conflict. Nu i-am spus din prima tot. De exemplu, nu i-am spus când a început să mai doarmă pe la mine. Nici când i-am împrumutat 4.000 de lei „pe două săptămâni” ca să închidă, chipurile, o întârziere la leasingul mașinii. Mi-a fost rușine. Știam ce-ar fi zis.

Problema mare a venit într-o duminică. A venit la mine fără să sune, a intrat și ne-a găsit pe amândoi în sufragerie, uitându-ne la televizor. El a ieșit la balcon, iar ea a pus pe masă niște printuri.

„Uită-te bine.”

Era portalul instanțelor, notificări de executare, un extras de la Biroul de Credit pe care îl obținuse nu știu cum, plus niște capturi cu postări mai vechi de pe Facebook în care se certa cu alți oameni pe bani.

„Mamă, omul ăsta are datorii. Nu una, nu două. Are credite neplătite, IFN-uri, și o executare de acum trei ani. A stat și cu altă femeie, tot mai mare ca el, și s-a mutat la ea. După aia au apărut scandaluri pe bani.”

Am simțit cum îmi ard obrajii.

„De unde ai toate astea?”

„Contează? Contează că încerc să te protejez.”

El a intrat atunci de pe balcon și a zis calm:

„Spune-i și că multe sunt vechi. Spune-i și că am trecut printr-un divorț și printr-o firmă căzută în pandemie.”

Fata mea a izbucnit:

„Și spune-i și că ai întrebat deja la notar ce se întâmplă cu apartamentul dacă vă căsătoriți!”

Eu m-am ridicat în picioare.

„Ajunge! La mine în casă nu faci anchetă.”

El a tăcut. Ea plângea de nervi.

„Mamă, nu vezi? Te izolează. Te face să crezi că eu sunt dușmanul.”

„Nu mă izolează nimeni. Doar că tu vrei să decizi cu cine trăiesc.”

A plecat trântind ușa. Trei zile nu ne-am vorbit.

După asta, relația noastră s-a stricat rău. Fata mea îmi spunea mereu:

„Să nu-i faci mutație.”

„Să nu-l treci la întreținere.”

„Să nu-i dai cardul.”

Iar eu, în loc să văd că unele lucruri erau spuse din frică, le-am primit ca pe niște ordine. Și m-am încăpățânat. Cu cât insista mai mult, cu atât mă lipeam mai tare de el. El știa exact ce să spună:

„Copiii mari cred că părinții nu mai au dreptul la viață.”

„Eu nu vreau nimic de la tine, doar liniște.”

Numai că, dacă sunt sinceră, au fost semne. Îmi spunea des: „La pensia ta și la salariul tău, te descurci bine.” Sau: „Apartamentul ăsta e într-o zonă bună, se vinde imediat.” O dată m-a rugat să fac un credit mic pe numele meu, că el „nu poate momentan din cauza unor întârzieri vechi”. N-am făcut. Atunci s-a supărat două zile. Dar după aceea a venit cu flori și mi-a spus că a fost umilit toată viața și de-aia reacționează urât când nu e crezut.

Eu am ales să cred varianta lui. Poate și pentru că îmi convenea. Nu voiam să o iau iar de la capăt cu singurătatea.

Când mi-a propus să ne căsătorim, am spus da aproape imediat. Fata mea a aflat de la o vecină, pentru că eu am tot amânat discuția.

M-a sunat și mi-a spus direct:

„Dacă faci asta, eu nu vin.”

„E alegerea ta.”

Am zis-o tare, dar după ce am închis am plâns în baie o jumătate de oră.

Ne-am cununat civil la Starea Civilă din sector, doar cu doi martori, sora mea și un coleg de-al lui. Fata mea n-a venit. Nici nepotul. M-a durut mai mult decât pot spune. În poze eu zâmbesc, dar dacă mă uit bine se vede că-s umflată la ochi.

Și totuși, chiar în zilele alea, ceva s-a fisurat în mine. Cu o seară înainte de cununie, l-am auzit pe hol vorbind la telefon.

„Nu, încă nu. După ce rezolvăm actele, vedem.”

Când m-a văzut, a închis imediat și a zis că era un fost coleg care îi cerea bani. A doua zi, după ce am ieșit de la cununie, mi-a zis în glumă:

„Acum să nu mă dai afară, că am și eu drepturi.”

A râs. Eu am râs și eu, dar mi s-a strâns stomacul. Mi-am amintit de toate hârtiile fetei mele și de toate discuțiile pe care le-am refuzat.

Nu spun că el e doar un escroc și eu o victimă nevinovată. N-ar fi corect. El m-a ajutat când mi-a fost rău, m-a dus la Urgențe într-o noapte când mi-a crescut tensiunea, a stat cu mine la analize, m-a ținut de mână. Dar tot el a ascuns multe. Și nici eu n-am fost sinceră. Am mințit prin omisiune, am ignorat semne, m-am certat cu propriul copil ca să nu-mi stric povestea pe care voiam s-o trăiesc.

Acum suntem căsătoriți, iar fata mea nu mi-a mai trecut pragul de câteva luni. Vorbim rar, sec, mai mult despre nepot. Eu încă nu i-am făcut mutație, nu l-am trecut pe nimic și mi-am separat clar banii. El spune că o să-i demonstreze fetei mele că s-a înșelat. Ea spune că eu o să plătesc scump încăpățânarea asta.

Eu stau între ei și simt că, orice aleg, pierd ceva. Mi-am dorit să nu mai fiu singură, dar n-am crezut că o să ajung să-mi beau cafeaua într-o casă în care am verighetă pe deget și liniște rece între mine și copilul meu.

Poate că la vârsta mea n-am vrut iubire mare, am vrut doar să simt că mai contez pentru cineva. Dar tot mă întreb dacă nu cumva, ca să scap de singurătate, am împins prea departe omul care chiar voia să mă apere. Voi ce ați fi făcut în locul meu?