„Dacă Nu-ți Place Ce Gătesc, Fă-ți Singur Cina,” I-am Spus Fiului și Soțului Meu

Era o sâmbătă dimineață obișnuită când m-am trezit la magazinul alimentar, împingând un cărucior care părea să devină din ce în ce mai greu cu fiecare raion. Aveam o listă, dar ca de obicei, am ajuns să cumpăr mai mult decât intenționasem. Magazinul era aglomerat, iar zgomotul oamenilor vorbind și al caselor de marcat bipuind nu făcea decât să-mi crească frustrarea.

Până am ajuns acasă, capul deja mă durea. Andrei, fiul meu adolescent, era întins pe canapea jucându-se pe consolă, iar Mihai, soțul meu, era absorbit de un meci de fotbal la televizor. Niciunul dintre ei nu s-a uitat la mine în timp ce mă chinuiam să car pungile în bucătărie.

„Hei, poate cineva să mă ajute aici?” am strigat, dar vocea mea a fost acoperită de sunetele exploziilor din jocul lui Andrei și de strigătele entuziasmate ale comentatorului de la TV.

Am oftat și am început să despachetez singură cumpărăturile. În timp ce puneam produsele la locul lor, nu puteam să nu mă cert pentru că am cumpărat atât de multe. Chiar aveam nevoie de trei tipuri diferite de cereale? De ce am cumpărat brânza scumpă pe care doar Mihai o place? Întrebările îmi învârteau mintea, adăugându-se la stresul deja acumulat.

Până a venit ora cinei, eram epuizată. Am decis să fac spaghete, gândindu-mă că va fi rapid și ușor. În timp ce găteam, mirosul de usturoi și roșii a umplut bucătăria, dar nu mi-a ridicat deloc moralul. Durerea de cap se înrăutățise.

„Andrei, cina e gata!” am strigat.

În cele din urmă a pus pauză jocului și a venit în bucătărie. Mihai l-a urmat câteva minute mai târziu, cu ochii încă lipiți de telefon.

„Spaghete din nou?” a mormăit Andrei în timp ce se așeza.

„Da, am avut asta și săptămâna trecută,” a adăugat Mihai fără să ridice privirea.

Asta a fost picătura care a umplut paharul. „Dacă nu-ți place ce gătesc, fă-ți singur cina,” am izbucnit, trântind oala pe aragaz.

Amândoi s-au uitat surprinși la mine. „Care-i problema ta?” a murmurat Andrei sub respirație.

„Problema mea? Problema mea este că am alergat toată ziua încercând să mă asigur că aveți tot ce vă trebuie și tot ce primesc în schimb sunt plângeri!” Vocea îmi tremura acum și simțeam cum lacrimile îmi umpleau ochii.

Mihai în cele din urmă a ridicat privirea de la telefon. „Calmează-te, Adina. E doar cina.”

„Doar cina? Ai vreo idee cât efort intră în ‘doar cina’? Îți pasă măcar?” Nu am mai putut să-mi rețin lacrimile. Curgeau pe fața mea în timp ce mă întorceam de la ei.

Am părăsit bucătăria și m-am dus sus în dormitorul nostru, trântind ușa în urma mea. Durerea de cap care fusese o durere surdă toată ziua era acum o migrenă în toată regula. M-am întins pe pat, sperând la puțină alinare, dar nu a venit.

Jos, îi auzeam pe Andrei și Mihai vorbind în șoaptă. O parte din mine spera că vor veni sus să-și ceară scuze, dar nu au făcut-o niciodată. În schimb, am auzit zgomotul farfuriilor în timp ce se serveau singuri la cină.

Am rămas în pat pentru restul serii, simțindu-mă o combinație de furie și tristețe. Până când Mihai a venit la culcare, am prefăcut că dorm. Nu a spus nimic când s-a urcat lângă mine.

A doua zi dimineață, lucrurile erau stânjenitoare dar neschimbate. Andrei s-a întors la jocurile lui video și Mihai avea un alt meci de fotbal de urmărit. Tensiunea din seara precedentă plutea în aer ca un nor întunecat.

În timp ce stăteam în bucătărie pregătind micul dejun, mi-am dat seama că nimic nu se va schimba dacă nu fac eu ceva să se schimbe. Dar în acel moment, nu aveam energia să mai lupt. Așa că am continuat cu rutina mea, sperând că într-o zi vor înțelege cât de mult fac pentru ei.

Dar adânc în sufletul meu știam că acea zi poate nu va veni niciodată.