Mi-am primit sora în casa mea când nu mai avea nimic, dar într-o seară am izbucnit și i-am spus că nu mai pot să o țin în spate singură

„Iar ai lăsat lumina aprinsă în baie și televizorul merge degeaba de două ore. Ți se pare normal, Liliana?”

Am spus asta cu factura de curent în mână, tremurând de nervi. Liliana era întinsă pe canapea, în treningul meu vechi, cu telefonul la ureche și cu o pungă de pufuleți desfăcută lângă ea. S-a uitat la mine scurt, de parcă eu o deranjam pe ea.

„Acum iar începi?”

Atât. Atât a avut de zis. După tot ce făcusem pentru ea, atât.

Eu sunt Mariana, am 43 de ani, lucrez la o farmacie din Ploiești și de vreo șapte ani trăiesc cu senzația că duc în spate doi oameni, nu unul. Pe mine și pe sora mea mai mică. Liliana a avut mereu „ghinion”, cum zicea ea. Ba un serviciu unde nu a fost apreciată, ba un bărbat care a mințit-o, ba o chirie prea mare, ba o șefă „cu ceva personal”. Mereu era cineva de vină. Niciodată ea.

La început am ajutat-o cu drag. Cum să nu-ți ajuți sora? Când m-a sunat plângând că nu mai are bani de întreținere, i-am trimis. Când mi-a zis că îi taie gazul, am plătit. Când n-a avut ce pune pe masă pentru băiatul ei, pe vremea când încă stătea la ea, am mers cu sacoșe pline. Numai că băiatul a crescut și a plecat la muncă în Brașov, iar Liliana a rămas aceeași. Poate mai obosită, mai acră, mai convinsă că i se cuvine să fie salvată.

Anul trecut m-a sunat într-o marți seara.

„Mariana, mă dă afară din chirie. Te rog, doar două săptămâni stau la tine. Până mă pun pe picioare.”

Am închis ochii. Știam că „două săptămâni” la Liliana înseamnă luni. Dar era sora mea.

A venit cu două geamantane, o pilotă și aerul ăla al ei de om nedreptățit. În prima săptămână am tăcut. În a doua, la fel. În a treia deja cumpăram mâncare pentru două persoane, plăteam apă, gaze, curent, detergent, tot. Ea dormea până târziu, mai dădea din când în când cu aspiratorul numai dacă îi spuneam de trei ori, iar vasele le lăsa în chiuvetă de ziceai că sunt invitate și ele.

„Ți-ai căutat ceva de lucru?” am întrebat-o într-o dimineață.

„Da, mă uit. Dar nu mă duc pe salarii de nimic. Ce să fac eu cu 2.500 de lei?”

Am rămas cu cana de cafea în mână.

Eu aveam 3.200 și plăteam tot.

În lunile care au urmat, casa mea n-a mai fost casa mea. Veneam ruptă de la serviciu și găseam firimituri pe masă, haine aruncate pe scaun, televizorul pornit și ea cu replici tăioase.

„Ai luat iar iaurturile alea mai ieftine?”

„Nu mai ai cafea bună?”

„Poți să speli și bluza asta când bagi la mașină?”

Nici măcar nu cerea frumos. Doar presupunea.

Ce m-a durut cel mai tare n-au fost banii. A fost felul în care s-a așezat în viața mea de parcă i se cuvenea tot. Fără un „mulțumesc”, fără o jenă, fără să mă întrebe dacă pot, dacă mai rezist.

În seara aia, când am venit de la farmacie, aveam în geantă trei facturi și 180 de lei până la salariu. În frigider era aproape gol. Liliana comandase mâncare pentru ea la prânz, văzusem cutia la gunoi. Eu îmi făcusem calculul dacă îmi ajung cartofii și ouăle până luni.

Am simțit, efectiv, că mi se urcă ceva în piept.

„Trebuie să vorbim”, i-am zis.

A oftat teatral.

„Iar?”

„Nu, nu iar. Serios. Așa nu se mai poate.”

S-a ridicat încet de pe canapea și și-a încrucișat brațele.

„Ce vrei să spui?”

Am pus facturile pe masă, una lângă alta.

„Vreau să spun că de luni întregi plătesc tot singură. Curent, gaze, apă, mâncare. Tu nu contribui cu nimic. Nici măcar în casă nu ajuți cum trebuie. Eu nu mai pot.”

Liliana a râs scurt, urât.

„Vai, deci asta era. Îmi scoți ochii pentru că stau la tine.”

„Nu-ți scot ochii. Îți spun realitatea.”

„Serios? După tot ce am pățit, și tu tot pe mine mă presezi?”

Acolo m-am aprins.

„Dar tu te auzi? Ani de zile te-am ajutat. Cu bani, cu mâncare, cu tot. Ți-am deschis ușa casei mele. Și tu te porți de parcă sunt obligată să te întrețin!”

S-a făcut liniște. Din aia grea, care apasă pe tâmple.

Liliana s-a uitat la mine cu ochii îngustați.

„Ești sora mea. Normal că mă ajuți.”

M-a lovit mai tare decât dacă mi-ar fi dat o palmă.

„Nu, Liliana. Nu e normal să trăiești pe spatele meu la nesfârșit. De mâine îți cauți loc de muncă. Orice loc de muncă, până găsești ceva mai bun. Și de luna viitoare plătești partea ta din facturi și din mâncare. Dacă stai aici, există reguli. Clare.”

A început să plângă, dar nu din rușine. Din furie.

„Nu mă așteptam la asta de la tine. Mama avea dreptate, mereu te-ai crezut mai bună.”

Mi-au dat lacrimile pe loc. Mama murise convinsă că eu trebuie să am grijă de Liliana „că e mai sensibilă”. Sensibilă. Ce cuvânt frumos pentru iresponsabilă.

„Nu mă cred mai bună”, i-am spus încet. „Doar sunt obosită. Foarte obosită.”

Ea și-a luat telefonul și a trântit ușa de la sufragerie. Eu am rămas la masă, cu facturile sub palme și cu senzația că tocmai am făcut ceva îngrozitor, deși în adâncul meu știam că era singurul lucru sănătos pe care îl mai puteam face.

În noaptea aia n-am dormit aproape deloc. O auzeam prin casă, deschizând sertare, oftând tare, ca să știu că suferă. Dar și eu sufeream. Doar că eu, de prea mult timp, sufeream în tăcere.

Spuneți-mi voi… unde se termină datoria față de familie și unde începe respectul față de tine?

Am greșit că i-am pus, în sfârșit, limite surorii mele?