„Ea se înțelegea cu mama mea, deci de ce nu poți și tu?”: Soțul meu continuă să mă compare cu fosta lui soție

Ioana stătea pe marginea patului, cu mâinile tremurând în timp ce ținea telefonul. Tocmai terminase o altă ceartă cu soțul ei, Andrei. De data aceasta, era vorba despre mama lui, Maria. Andrei o acuzase pe Ioana că nu face suficient efort pentru a se înțelege cu Maria și, din nou, adusese în discuție fosta lui soție, tot Maria (da, mama și fosta soție aveau același nume), care aparent nu avea nicio problemă să se apropie de mama lui.

„Ea se înțelegea cu mama mea, deci de ce nu poți și tu?” Cuvintele lui Andrei răsunau în mintea Ioanei, usturând ca o rană proaspătă. Nu era prima dată când o compara cu fosta lui soție și de fiecare dată când se întâmpla asta, îi eroda puțin câte puțin stima de sine.

Ioana l-a cunoscut pe Andrei acum doi ani la petrecerea unui prieten comun. Era fermecător, atent și părea sincer interesat de ea. S-au îndrăgostit rapid și s-au căsătorit într-un an. Dar nu a trecut mult timp după nuntă până când au început comparațiile lui Andrei.

La început, era subtil. Menționa cum Maria obișnuia să-i gătească mâncărurile preferate sau cum păstra mereu casa impecabilă. Ioana încerca să ignore aceste remarci, gândindu-se că doar își amintea cu nostalgie. Dar pe măsură ce timpul trecea, comparațiile deveneau tot mai frecvente și mai directe.

„Maria știa întotdeauna cum să se descurce cu mama,” spusese Andrei în timpul ultimei lor certuri. „Nu avea niciodată probleme cu ea.”

Ioana simțea un nod în gât. Încercase să se înțeleagă cu Maria, dar femeia mai în vârstă era greu de mulțumit. Indiferent ce făcea Ioana, nu era niciodată suficient de bine. Încercase să gătească mâncăruri care îi plăceau Mariei, o invitase la ceai și chiar îi ceruse sfaturi în diverse chestiuni. Dar Maria găsea mereu ceva de criticat.

„Poate dacă nu ai fi atât de încăpățânată,” continuase Andrei, „te-ai înțelege mai bine cu mama.”

Ochii Ioanei se umplură de lacrimi. Nu era încăpățânată; doar refuza să fie un preș. Spre deosebire de Maria, avea propriile opinii și nu se temea să le exprime. Dar Andrei nu vedea lucrurile așa. Pentru el, Maria era soția perfectă care nu putea greși niciodată.

Simțindu-se învinsă, Ioana a decis să-și sune cel mai bun prieten, Mihai. El fusese mereu un bun ascultător și oferea sfaturi bune.

„Mihai,” spuse ea printre lacrimi, „nu știu ce să mai fac. Andrei continuă să mă compare cu fosta lui soție și mă distruge.”

Mihai oftă la celălalt capăt al liniei. „Ioana, meriți mai mult decât asta. Nu ar trebui să trăiești în umbra altcuiva.”

„Dar îl iubesc,” răspunse Ioana slab.

„Știu că îl iubești,” spuse Mihai blând. „Dar dragostea nu ar trebui să te facă să te simți că nu ești suficient de bună.”

Ioana știa că Mihai avea dreptate, dar gândul de a-l părăsi pe Andrei era prea dureros de suportat. Investise atât de mult în relația lor și nu voia să renunțe la ea încă.

Următoarele câteva săptămâni au fost un amestec de certuri și tratamente tăcute. Andrei continua să o aducă pe Maria în discuție la fiecare ocazie și Ioana simțea cum devine tot mai resentimentară. A început să o evite complet pe Maria, ceea ce doar a agravat situația.

Într-o seară, după o altă ceartă aprinsă, Ioana și-a făcut bagajul și a plecat de acasă. Avea nevoie de spațiu pentru a gândi și a-și limpezi mintea. A condus până la un parc din apropiere și s-a așezat pe o bancă, privind stelele.

În timp ce stătea acolo, și-a dat seama că nu putea continua așa. Merita să fie cu cineva care o aprecia pentru ceea ce era ea, nu cineva care o compara constant cu altă femeie.

Când s-a întors acasă mai târziu în acea noapte, Andrei o aștepta.

„Unde ai fost?” întrebă el.

„Am avut nevoie de timp pentru a gândi,” răspunse Ioana calm.

Andrei râse disprețuitor. „Despre ce? Cum te vei înțelege cu mama mea?”

„Nu,” spuse Ioana ferm. „Despre noi.”

Fața lui Andrei se întunecă. „Ce vrei să spui?”

„Nu pot continua așa,” spuse Ioana, cu vocea tremurând dar hotărâtă. „Nu pot trăi în umbra Mariei.”

Fața lui Andrei se întări. „Deci ce vrei să spui?”

„Spun că am nevoie de timp separat,” răspunse Ioana. „Trebuie să-mi dau seama dacă asta este cu adevărat ceea ce vreau.”

Andrei nu spuse nimic în timp ce Ioana trecu pe lângă el și urcă scările pentru a-și împacheta mai multe lucruri. Când a părăsit casa în acea noapte, simțea un amestec de tristețe și ușurare. Nu știa ce îi rezervă viitorul, dar știa că nu putea continua așa.