„Nu vreau să fiu mamă! Vreau să petrec și să ies cu prietenii,” a declarat fiica mea

Ziua în care Andreea a împlinit 17 ani ar fi trebuit să fie plină de bucurie și sărbătoare. În schimb, a marcat începutul unei perioade tumultuoase în viața familiei noastre. Andreea a fost întotdeauna o adolescentă vibrantă și socială, plină de vise și aspirații care depășeau cu mult micul nostru oraș din România. Avea planuri să călătorească, să studieze în străinătate și să experimenteze toate aventurile pe care viața le avea de oferit. Dar o greșeală la o petrecere a schimbat totul.

Luni de zile, Andreea a purtat haine largi și s-a retras de la familia și prietenii săi. Soțul meu, Mihai, și cu mine am observat schimbarea, dar am atribuit-o stării tipice de dispoziție adolescentină. Nu a fost decât când Andreea era însărcinată în șase luni că adevărul ne-a lovit cu putere. Într-o seară, s-a prăbușit, plângând cu sughițuri care îi zguduiau întregul corp, mărturisind: „Nu vreau să fiu mamă! Vreau să petrec și să ies cu prietenii.”

Revelația a fost un șoc. Avortul nu era o opțiune din cauza stadiului avansat al sarcinii, iar Andreea era fermă că nu poate trece prin adopție. Familia noastră a fost divizată. Mihai și cu mine, împreună cu ceilalți copii ai noștri, Julian și Ecaterina, am trebuit să ne adaptăm rapid la noua realitate. Maria, cea mai bună prietenă a Andreei, a încercat să ofere sprijin, dar tensiunea în prietenia lor era evidentă.

Lunile următoare au fost un vârtej de programări la medic, ședințe de consiliere și întâlniri de familie. Am încercat să ne pregătim pentru sosirea bebelușului, dar nimic nu ne-ar fi putut pregăti pentru provocările care urmau. Andreea s-a luptat cu noul ei rol de mamă. Nopțile nedormite, cererile constante ale unui nou-născut și sfârșitul vieții sociale i-au luat un tribut greu asupra sănătății mentale.

Tudor, tatăl copilului, a fost inițial de sprijin, dar curând s-a simțit copleșit de responsabilitate. S-a îndepărtat, lăsând-o pe Andreea să înfrunte provocările părinției singure. Familia noastră a făcut tot ce am putut pentru a o sprijini, dar tensiunea era palpabilă.

Situația a atins un punct critic când Andreea și-a lăsat bebelușul cu noi și a dispărut. Zilele s-au transformat în săptămâni, și în ciuda eforturilor noastre de a o găsi, ea nu voia să fie găsită. Bucuria și entuziasmul care odinioară umpleau casa noastră au fost înlocuite cu un sentiment profund de pierdere și inimă frântă.

În cele din urmă, Mihai și cu mine am adoptat nepotul nostru, promițând să-i oferim dragostea și stabilitatea pe care o merita. Absența Andreei a lăsat un gol în viețile noastre care s-ar putea să nu fie niciodată umplut. Ne agățăm de speranța că într-o zi ea se va întoarce, gata să facă parte din viața copilului său. Dar pentru acum, ne concentrăm pe vindecare și pe a merge înainte, zi de zi.