Când Începi Să Te Pierzi În Propria Casă

— Ileana, ai adus medicamentele? Vocea lui Mihai m-a trezit din abisul gândurilor, ca un ciocănit în perete într-o casă pustie. Eram acolo, în sufragerie, cu lista pe jumătate completată și mâinile amorțite pe masă. M-am ridicat mecanic.

În fiecare dimineață, aceeași întrebare: Am uitat ceva? Era greu de spus ce contează mai mult – să nu uiți pastilele sau să nu uiți să te uiți în oglindă. Oglinda din hol nu m-a ajutat decât să văd încă o dată, cu nedumerire, o femeie cu cearcăne, obraji trași și părul împletit grăbit. M-am privit cu ochii unei străine, apoi am zâmbit fals, doar să fug, să iau aer, să nu mă dezintegrez.

— Ileana, vii sau nu? Așteaptă cineva?!

Mi-am șters automat mâinile pe șorț și am intrat în camera noastră, acolo unde odată era cald și se auzea râs, și acum miroase doar a spital și a plictiseală. Mihai stătea întins cu fața la televizor, dar nu urmărea nimic. Avea mâna stângă sprijinită de burtă, semn că iar îl doare, dar mai tare mă înspăimânta privirea lui, grea, plină de sfârșituri, nu de începuturi.

— Le-am pus pe masă, Mihai, lângă ceai.

— Nu m-ai auzit. Nu mi le dai în mână?… Ai ceva de făcut atât de important?

Fraza lui mi-a intrat tăios în piept — atât de rece și de bine calibrată încât nu am știut dacă să plâng sau să strig. Înainte, dacă uitam ceva, râdea: „Așa-i când ai mintea plină cu minuni!” Acum nu mai există minuni. Exist doar eu, dansând pe sârmă între o dorință de compasiune și nevoia să fug, să fiu Eva în grădina fără șerpi, dar cu o mie de uși încuiate.

— Îți dau, Mihai, stai liniștit, am venit. Mi-am stăpânit glasul să nu tremure. I l-am pus în palmă, evitând să-l privesc direct în ochi. Văd doar epuizare și un ceva, aproape ură, dar mai bolnav decât el păream eu.

Toată casa s-a scurs într-un ritual ca la azil, nu ca acasă. Mă simt ca o fantomă care nu are voie să-și plângă soarta. Sora mea, Maria, îmi scria pe WhatsApp: „Vii pe la mine, bem o cafea, măcar pentru o oră?” Dar de fiecare dată răspunsul suna ca o scuză stăruitoare și nesinceră: „Nu pot, n-am cu cine să-l las.”

Într-o seară, când îi făceam baie, m-a apucat de încheietură și a bâiguit printre oftaturi:

— Mai… ții minte când mergeam la mare, Ileana?

Îl priveam, palid, slab, și nu am știut ce să spun: „Da, Mihai, țin minte.” În gând, însă, urlam: „Cum să uit? Erai alt om atunci. Eram altă femeie!”

Nimeni nu-mi vede zbuciumul. Toți cred că e firesc să sacrifici tot pentru omul bolnav. Când a venit Luminița, vecina, cu prăjitură caldă, și-a pus mâna pe umărul meu: „Ești o eroină, Ileana, dar ai grijă de tine…” Aproape am râs. Nici nu știam de unde să mai încep să am grijă de mine. Ultima dată când am citit o pagină dintr-o carte era toamna trecută. Acum, cu fiecare rugăminte, cerere, cu fiecare privire suspicioasă a lui Mihai, simțeam cum mă pierd, cum mă dizolv în rutina străină, cum parcă nici nu mai merit liniște în propria casă.

Seara târziu, când adormea, aveam acele mici clipe de respiro. Mă strecuram în bucătărie… și prindeam telefonul să văd dacă a mai postat Maria poze cu copiii. Le invidiam libertatea. Mă simțeam ca o pasăre într-o colivie cu bare transparente, pentru că, de fapt, nimeni nu mă forța să rămân. Rămâneam pentru că așa trebuie? Dar cât costă? Cine mă va chema înapoi, când eu însămi nu voi mai ști calea?

Într-o seară, Mihai, cu ochii injectați de durere:

— Tu… de ce nu mai vorbești cu mine? Parcă nici nu exiști…

Mi-am mușcat buzele până la sânge. Cum să-i spun că am obosit să-i tot povestesc, să fiu veselă, să-i ascult fricile? Nu puteam. Am tăcut și mi-am zis că poate asta e răbdarea bunelor soții: să fii acolo, invizibilă, să nu mai ai visuri, ci doar să-l ții pe el în viață, cumva, să tragi de amintirea unei căsnicii care a murit demult.

Câteodată, când mă puneam în pat și Mihai adormea, mă întrebam: dacă el ar fi plecat primul, cum ar fi zis lumea? Că a scăpat? Dar eu? Dacă aș pleca eu, cine m-ar judeca mai aprig, oamenii sau propria mea remușcare? La biserică, preotul spune: „Sacrificiul e sfânt”, dar nimeni nu vorbește despre cât de ucigătoare e renunțarea la tine…

Sora mea a izbucnit într-un final, la telefon:

— Ileana, ieși din casă! Măcar pentru o plimbare, ia-ți o oră să-ți amintești CINE EȘTI!

Dar cine mai sunt fără el bolnav, fără rutina asta exasperantă? Dacă mă opresc, nu mă evapor? Dacă rezist, nu mor pe dinăuntru?

Într-o noapte, stând singură în bucătărie, mi-am spus în șoaptă:

— La ce bun să fii înger pentru toți, dacă nu mai ai nici măcar aripile tale? Unde e linia dintre sacrificiu și autodistrugere?

Poate că nu există răspuns simplu. Dar am nevoie să știu: până unde ar trebui să îndurăm? Oare nu ajungem să dispărem în propriii noștri ochi dacă uităm să spunem „Ajunge”? Voi ce ați face în locul meu?