Am renunțat la mine ca să fiu soția perfectă — dar cine mai eram eu?

„Irina, vino aici!” Strigătul mamei răsuna în holul apartamentului nostru de la etajul opt. Erau deja șapte seara, iar mirosul de supă fierbinte se pierdea sub aburul grijilor care domneau la noi acasă. Soțul meu, Tudor, trântise de curând ușa, aplecat peste masă, cu privirea pierdută într-un punct fix din ziar. Aerul era atât de încărcat încât aproape că îl puteai simți apăsând pe umeri. Fetița noastră, Ilinca, încerca să se strecoare pe lângă perete, cu ochii triști, temându-se să nu-l deranjeze pe tatăl ei.