Mi-am dat fratele în judecată după ce a cheltuit banii din casa părinților, puși deoparte pentru tata bolnav de Parkinson
„Să nu începi iar cu banii, că și eu am familie”, mi-a zis fratele meu în fața blocului, când coboram cu tata de la neurologie.
M-am oprit cu căruciorul și m-am uitat la el fără să-mi vină să cred.
„Nu încep iar. Îți spun că nu mai am din ce să plătesc. Luna asta am dat pe medicamente, absorbante, scutece pentru adulți, transport și femeia care vine dimineața aproape tot salariul meu.”
El a ridicat din umeri.
„Și eu ce să fac? Am rate, copii, cheltuieli. N-am tiparniță.”
Problema e că banii ăia nu erau nici ai mei, nici ai lui. Erau banii din casa părinților, vândută anul trecut, în satul de lângă Buzău, după ce tata n-a mai putut rămâne singur. Mama murise cu doi ani înainte, iar eu și fratele meu am hotărât să vindem casa. Eu stau în Ploiești, într-un apartament cu două camere, el stă în București, în Popești-Leordeni. Tata s-a mutat la mine, pentru că eu lucram hibrid și părea mai simplu.
Atunci am avut discuția aia „matură” dintre noi.
„Punem banii deoparte pentru tata”, am zis eu.
„Normal. Îi țin eu, că mă pricep mai bine la conturi și plăți”, a zis el.
Și aici am greșit eu. Am acceptat. N-am cerut cont separat, n-am făcut nimic în scris, n-am pus limite clare. M-am bazat pe faptul că e fratele meu.
La început chiar părea că funcționează. Când aveam nevoie de bani pentru consultații la stat plus ce nu se deconta, îmi trimitea. Pentru RMN, pentru bare de sprijin în baie, pentru un pat mai bun. Mi se părea că totul e în regulă.
Apoi tata s-a agravat. Tremurul era mai puternic, cădea mai des, noaptea nu dormea, ziua îl găseam uneori uitându-se pierdut pe geam și nu mai voia să mănânce. Neurologul ne-a spus clar: „Aveți nevoie de supraveghere constantă și, pe cât posibil, rutină.”
Am redus programul la muncă. Lucrez la contabilitate la o firmă de distribuție și deja șefa începuse să ofteze de fiecare dată când ceream liber pentru analize, bilete de trimitere, Casa de Asigurări, medic de familie, farmacii.
Într-o seară l-am sunat pe fratele meu.
„Mai am nevoie de 4.800 de lei luna asta.”
A tăcut puțin.
„Nu pot chiar acum.”
„Cum adică nu poți?”
„Adică nu pot.”
Am simțit că ceva nu e în regulă.
„Câți bani mai sunt?”
„Destui.”
„Câți?”
„Nu mai știu exact.”
În weekend m-am dus la el. Nu mă invitase, dar nu mai aveam răbdare. Cumnata mea n-a ieșit din bucătărie. El stătea în sufragerie, lângă un televizor nou, uriaș, iar în hol am văzut cutii de la un aspirator scump și un telefon încă sigilat.
„Tu îți bați joc de mine?”, l-am întrebat direct.
„Nu mai dramatiza.”
„Arată-mi contul.”
„Nu sunt obligat să-ți dau socoteală pentru fiecare leu.”
Acolo am izbucnit.
„Ba da, ești, când banii erau pentru tata!”
După două ore de ceartă, a recunoscut pe jumătate.
„Am luat din ei, dar temporar. Am avut o perioadă grea. Restanțe la bancă, niște chestii pentru copii, niște cumpărături. Puneam la loc.”
„Ce cumpărături?”
„Ce contează?”
A contat când am aflat. O parte se dusese pe ratele lui, o parte pe electrocasnice, o parte pe un concediu plătit în avans și anulat parțial, și da, și pe lucruri care nu aveau nicio legătură cu o urgență. Nu vorbim de pâine și lapte. Vorbim de alegeri făcute liniștit, în timp ce eu schimbam lenjerii noaptea și calculam dacă îmi ajung banii până la salariu.
Dar nici el nu era complet absurd. Mi-a aruncat și el adevăruri în față.
„Te-ai mutat cu tata la tine și ai decis singură multe. Ai luat femeie pentru îngrijire fără să mă întrebi, ai schimbat medicul, ai cumpărat tot felul de dispozitive și după aia îmi trimiteai suma. M-ai tratat ca pe un bancomat.”
M-a durut, pentru că avea și el o parte de dreptate. Uneori luam decizii pe fugă și îl anunțam după. Eram obosită, speriată și convinsă că dacă aștept aprobări pierd timp. Dar asta nu-i dădea dreptul să folosească banii după cum voia.
După scandalul ăla, a început urâtul adevărat. Tata a prins din zbor ceva. Într-o zi m-a întrebat încet:
„V-ați certat din cauza mea?”
I-am zis că nu, dar cred că și-a dat seama. De atunci se închidea mai tare în el când venea vorba de fratele meu.
Am cerut extras, calcule, împărțire clară. A refuzat. Mi-a trimis câteva transferuri mici, ca să mă liniștească. Apoi nimic. Când am zis că merg la avocat, mi-a spus:
„Fă ce vrei. Și tu ai profitat, că stai cu tata și rămâi cu pensia lui în casă.”
Asta m-a terminat. Pensia lui abia acoperea utilitățile, mâncarea lui și o parte din medicamente. În lunile grele completam din salariul meu și din niște economii puse pentru copilul meu.
Am ajuns la avocat în Ploiești cu un dosar plin de chitanțe, mesaje, transferuri și contractul de vânzare-cumpărare al casei. N-a fost deloc cum cred unii, că te duci, spui povestea și gata. A fost murdar, obositor, rușinos. A trebuit să scoatem tot: cine a administrat banii, ce s-a promis, ce s-a cheltuit, ce poate fi dovedit și ce nu.
La primul termen, nici nu m-am putut uita la el. El susținea că nu stabiliserăm exact destinația exclusivă a banilor și că o parte i se cuvenea oricum. Tehnic, avea de unde să se agațe, pentru că am fost proști amândoi și am lăsat totul pe încredere și vorbe.
Procesul încă n-a șters ce s-a rupt. A recuperat avocatul meu o parte prin poprire după multe luni, dar nu tot. Între timp, eu tot eu am rămas: serviciu, tata, farmacii, controale, nopți nedormite. Fratele meu n-a mai venit nici de Crăciun, nici de Paște. Tata întreabă mai rar de el, ceea ce mă doare și mai tare.
Dacă mă întreabă cineva ce mă apasă cel mai mult, nu e doar suma de bani. E că am ajuns să număr bonuri și perfuzii ca să dovedesc în instanță că n-am inventat boala propriului meu tată. Și mai e ceva: că dacă eram mai atentă de la început, poate nu se ajungea aici.
Eu încă nu știu dacă am făcut bine că am mers până la capăt cu procesul, dar știu sigur că singură nu mai puteam duce și îngrijirea, și minciuna. Voi ce ați fi făcut în locul meu?