„Mama lui m-a măsurat din cap până-n picioare și atunci am înțeles că iubirea noastră avea un preț pe care doar eu urma să-l plătesc”

— Andrei, spune-i și tu să nu mai insiste, am zis cu vocea tremurată, ținând paharul de apă atât de strâns că mă dureau degetele.

Mama lui a zâmbit subțire, din colțul gurii, și și-a așezat șervețelul pe masă de parcă nimic nu se întâmpla.

— Draga mea, nu insistă nimeni. Doar vorbim despre realitate. Tu ești o fată simpatică, dar viața fiului meu nu e un experiment.

Atunci am simțit cum mi se urcă sângele în obraji. Eram în sufrageria lor din nordul Bucureștiului, unde totul mirosea a scump și a rece, iar eu, fata din Buzău, stăteam pe marginea canapelei ca și cum împrumutasem un loc care nu era al meu.

Cu Andrei eram de aproape doi ani. Ne cunoscuserăm în facultate. Eu venisem la București cu o valiză veche, o bursă amărâtă și promisiunea mamei că „ne descurcăm noi cumva”. Tata fusese șofer toată viața, mama vânzătoare la un magazin mixt. N-am avut mult, dar am avut bun-simț și rușine. Eu chiar am crezut că asta contează.

La început, Andrei părea altfel. Mă lua de mână prin Regie, mâncam covrigi la miezul nopții și îmi spunea că îi place la mine că sunt „adevărată”. Râdea când îi ziceam că nu mă descurc cu tacâmurile alea multe de la restaurantele lui preferate.

— Lasă, Irina, că înveți tu. Sau fugim și mâncăm mici undeva, îmi spunea.

Și eu îl credeam. Doamne, cât l-am crezut.

Prima dată când am mers la părinții lui, mama lui m-a întrebat zâmbind cu ce se ocupă ai mei. I-am spus. A urmat o pauză scurtă. Din aia care pare mică, dar zice tot.

— Ah, înțeleg, a spus ea. Important e să fie oameni muncitori.

Tatăl lui a fost și mai direct.

— Și după facultate ce planuri ai? Că bănuiesc că nu te bazezi doar pe ambiție.

N-am înțeles atunci cât de adânc intrase deja cuțitul. Au urmat luni întregi de remarci mici, bine ambalate. Că accentul meu „trădează farmecul provincial”. Că rochia mea e „drăguță, foarte simplă”. Că într-un anumit mediu trebuie să știi să te porți. Că oamenii contează mult, relațiile, numele.

Andrei auzea. Uneori schimba subiectul. Alteori tăcea. Tăcerea lui m-a durut mai rău decât vorbele lor.

Într-o seară, după ce plecasem de la ai lui, am izbucnit în mașină.

— Tu chiar nu vezi ce fac?

A strâns volanul și s-a uitat înainte.

— Exagerezi.

— Exagerez? Mama ta m-a întrebat dacă la noi în casă se bea vin din pahare diferite pentru pește și carne. Ce era asta, Andrei?

— Așa e ea. Mai… atentă.

Am râs atunci. Un râs din ăla urât, care vine când ești la capăt.

— Nu, Andrei. Nu e atentă. E convinsă că sunt sub tine.

El a oftat lung.

— Ei vin din altă lume.

— Și tu?

Nu mi-a răspuns.

După facultate, eu mi-am găsit greu de lucru. Am trimis zeci de CV-uri. Stăteam într-o garsonieră închiriată cu încă o fată, număram banii până la salariu și îi ascundeam mamei cât de greu îmi era, ca să n-o doară. Andrei, în schimb, primise „o oportunitate extraordinară” la firma unui prieten de familie. Tatăl lui îi aranjase tot.

Din momentul ăla, s-a schimbat. Nu dintr-odată. Puțin câte puțin. Mai puține mesaje. Mai multă oboseală. Mai mult „nu înțelegi presiunea”.

Apoi au început absențele de la planurile noastre.

— Duminică nu pot. Merg cu ai mei la Snagov.

— Săptămâna viitoare am un eveniment.

— Irina, încearcă și tu să fii mai flexibilă.

Mai flexibilă. Adică mai mică, mai tăcută, mai convenabilă.

Într-o seară, l-am auzit vorbind la telefon cu tatăl lui. Nu voiam să trag cu urechea, dar eram în bucătărie, iar el era pe balcon.

— Da, am înțeles… Nu, nu e despre asta… Da, știu că mă ajuți cu apartamentul… Am zis că rezolv.

Când a intrat, era alb la față.

— Ce trebuie să rezolvi? am întrebat.

A stat câteva secunde fără să mă privească.

— Irina, ai mei cred că ne facem rău unul altuia.

M-am uitat la el și, pentru o clipă, chiar n-am priceput.

— Ai tăi cred multe. Tu ce crezi?

Și aici s-a terminat tot, de fapt. Nu când mi-a spus că ar fi mai bine să ne despărțim. Nu când mi-a zis că are nevoie de „stabilitate” și că eu merit pe cineva care să nu fie prins între două lumi. Ci atunci, în secunda aia, când am văzut că omul pe care îl iubisem nu mai lupta pentru noi. Negocia.

— Mi-au spus clar, a murmurat. Dacă rămân cu tine, mă descurc singur. Fără sprijin, fără apartament, fără firmă… fără nimic.

— Și ai ales „ceva”-ul ăla în locul meu.

— Nu e corect să spui așa.

— Ba da, exact așa e.

Am început să-mi strâng lucrurile din apartamentul lui cu mâinile amorțite. Un pulover, o carte, periuța de dinți, încărcătorul. Nimic important și totuși simțeam că îmi adun viața în două pungi de supermarket. El stătea lângă ușă și zicea încet:

— Îmi pare rău.

Mi s-a făcut greață de fraza asta.

Am plecat plângând pe stradă, printre blocuri luminate frumos, cu rimelul întins și cu o rușine pe care n-o mai simțisem niciodată. Nu doar că mă părăsise. Mă făcuse să mă întreb dacă, pentru oamenii ca ei, eu chiar valoram atât de puțin.

Au urmat luni grele. Mă trezeam noaptea cu nod în gât. Mergeam la muncă zâmbind strâmb și intram în baie să plâng două minute, să-mi treacă. Dar am tras de mine. Am schimbat jobul. Am învățat. M-am ținut de cursuri, de proiecte, de tot ce puteam. Încet, am început să câștig mai bine. Mi-am luat singură o chirie decentă. I-am cumpărat mamei un aragaz nou. Când l-am văzut în bucătărie la ai mei și ea l-a mângâiat cu palma, am simțit pentru prima dată că nu m-a distrus de tot.

Despre Andrei am mai auzit pe la alții. Că s-a logodit cu o fată „potrivită”. Că lucrează tot unde l-a pus tatăl lui. Că o duce bine. Poate chiar așa e.

Dar eu știu ceva ce el n-o să aibă niciodată: liniștea că n-am vândut omul pe care îl iubeam pentru un apartament și o funcție.

Și totuși, uneori mă întreb: cât de ușor renunță un om la tine când toată viața lui a fost cumpărată înainte? Și voi ce ați fi făcut în locul meu, ați fi plecat mai devreme sau ați fi luptat până la capăt?