„Dacă vreți să vă dau în judecată, vă dau!” Așa a început războiul dintre noi, la nici două săptămâni după ce l-am îngropat pe tata

„Dacă vreți să vă dau în judecată, vă dau! Să nu credeți că eu am stat cu tata prin spitale și pe drumuri ca acum să împărțim totul frățește, de parcă am făcut la fel.”

Când a izbucnit Vasile așa, cu pumnul în masă, s-a clătinat și cana cu cafea a soră-mii, Mariana. A pus-o repede pe pervaz, cu mâna tremurândă. Eu am rămas rezemat de sobă, uitându-mă la poza lui tata de pe mobilă. Încă avea panglica neagră prinsă într-un colț. Nici nu se uscase bine pământul pe mormânt.

Tata murise brusc, în curte. Îl găsise vecinul, nea Costică, căzut lângă pompa de apă. Cu o zi înainte mă sunase să-mi spună că „mai ține și el cârpeala aia de gard până la toamnă”. Atât. A doua zi, gata. Omul care ne ținuse pe toți trei în frâu nu mai era.

Și uite-ne acum, în casa din sat, la masa din bucătărie, certându-ne pe casa mare, pe șura dărăpănată, pe cele două hectare de pământ de la izlaz și pe banii din bancă. Nu erau averi. Dar pentru noi deveniseră o grenadă.

Vasile, fratele meu cel mare, își tot ștergea fruntea cu o batistă gri.

„Eu am plătit înmormântarea. Eu am luat sicriul, coroanele, pomana, preotul, tot. Eu am dus bătrânul la analize, la urgență, eu am lipsit de la muncă. Știți cât am cheltuit?”

„Și noi ce facem acum?” a zis Mariana, cu voce mică. „Ținem socoteala la colaci și lumânări?”

„Nu ținem socoteala, fata tatii, dar nici proști nu suntem”, a tăiat Vasile, și tonul lui m-a zgâriat pe dinăuntru.

Eu sunt mezinul. Marius. Mereu am fost ăla care împacă, care zice „lasă, mă”, care înghite. Poate și de data asta am intrat cu naivitatea aia a mea, că dacă le amintesc de tata, de mama, de cum dormeam toți trei în camera din față iarna, o să le treacă.

„Vasile”, i-am zis, „nimeni nu spune că n-ai cheltuit. Îți dăm banii înapoi, partea noastră. Dar moștenirea nu se rupe după nervi. Se împarte după lege și, dacă mai avem ceva în cap, și după omenie.”

A râs scurt. Urât.

„Omenie? Unde era omenia când eu îi schimbam pampersul lu’ tata și voi veneați duminica, cu plase și cu sfaturi?”

M-a lovit. Nu că n-ar fi fost un sâmbure de adevăr. Eu stau la oraș, la Ploiești, cu chirie și doi copii. Vin greu. Mariana e la Buzău, are și ea necazurile ei. Vasile a rămas mai aproape, în comună. El a dus greul, da. Dar și tata îl ajutase ani la rând, îi băgase bani în casă, îi dăduse lemne, porumb, tot.

„Nu mai vorbi de parcă doar tu ai fost copilul lui”, am ridicat și eu glasul. „Că și când ți-a plătit datoriile la bancă tot tata a fost bun.”

S-a făcut liniște. Din aia rea.

Mariana a dus mâna la gură.

Vasile s-a ridicat atât de repede încât a scârțâit podeaua.

„Așa, mă? Ai ajuns să scoți asta?”

„N-am ajuns eu. Tu ai ajuns să ceri mai mult decât ți se cuvine.”

„Mi se cuvine! Pentru că eu n-am fugit.”

„N-am fugit nicăieri”, i-am zis. „Ne-am făcut fiecare viața cum am putut.”

Mariana a început să plângă în tăcere. Nu cu zgomot, nu cu teatru. Doar îi curgeau lacrimile și își freca degetele, cum făcea și când era mică și se speria.

„Voi vă auziți?” a spus ea, aproape șoptit. „Vă certați sub icoana mamei. Tata nici n-a apucat 40 de zile.”

N-a răspuns nimeni.

Apoi s-a dus în camera din spate și s-a întors cu o cutie de biscuiți veche, din tablă. A trântit-o ușor pe masă. Era cutia în care tata ținea acte, chitanțe, chestii.

„Am găsit-o când strângeam. Uitați-vă.”

Înăuntru erau talonul de pensie, niște rețete, două carnete vechi și un plic. Pe plic scria cu scrisul lui tata: „Pentru copii”. Mi s-au muiat genunchii.

Vasile a deschis primul. În plic erau 18.700 de lei, niște bani strânși probabil din pensie, din vânzarea unui vițel, Dumnezeu știe. Și un bilet rupt dintr-un caiet.

Mariana l-a citit cu voce tare, printre sughițuri:

„Să nu vă faceți de râs prin tribunale. Casa să rămână loc de venit pentru toți, nu motiv de dușmănie. Cine a cheltuit să primească înapoi, dar să nu vă rupeți între voi, că numai voi vă mai aveți.”

Am simțit că-mi arde fața. Vasile s-a așezat încet. Nu se mai uita la noi.

„Eu…”, a început el, dar nu i-a ieșit. Și-a frecat ochii cu podul palmei, repede, de parcă îl prinsese cineva făcând ceva rușinos.

„Nu vreau să mă cert cu voi”, a zis după câteva secunde. „Dar mi-a fost greu. Și mi-a fost ciudă. Că am rămas singur cu multe.”

M-am apropiat și am pus mâna pe spătarul scaunului lui.

„Știu. Și trebuia să spunem asta mai devreme, nu să ne sfâșiem acum.”

Am hotărât atunci, acolo, să facem succesiunea legal, egal, iar din banii găsiți și din ce mai era în contul lui tata să-i acoperim lui Vasile cheltuielile dovedite cu înmormântarea și îngrijirea. Casa să rămână în indiviziune până vedem ce facem cu ea, dar să nu o vândă nimeni pe ascuns, să nu o înstrăinăm ca pe o magazie fără suflet. Terenul, la fel, să-l lucrăm sau să-l dăm în arendă și să împărțim corect.

Nu ne-am îmbrățișat ca în filme. N-a fost nimic perfect. Aerul era încă greu. Rănile nu dispar într-o după-amiază.

Dar Vasile n-a mai pomenit de proces.

Iar când am plecat, Mariana a încuiat poarta și s-a uitat lung la curte. Acolo unde tata punea ceapa la uscat și unde noi alergam desculți, acum stăteam trei oameni mari care aproape se pierduseră pentru niște acte.

Poate asta doare cel mai tare: nu că mor părinții, ci că odată cu ei ies la suprafață toate socotelile nespuse.

Voi ce ați fi ales în locul nostru? Banii și dreptatea rece din acte sau liniștea dintre frați, chiar dacă nu iese nimeni pe deplin împăcat?